Moromeții de Marin Preda-volumul 1

VIII

În acest timp Paraschiv și Achim așteptaseră în drum. Erau atât de curioși să afle ce îi spunea tatăl lor lui Nilă, încât nu avură răbdare până a doua zi; renunțară să se mai ducă la fetele la care umblau și îl așteptară pe fratele lor să vină și să afle ce era...

- Ce-ați vorbit, mă, ce ți-a spus? întrebă Paraschiv în șoaptă când Nilă ieși la ei.

- Ce să-mi spuie, că să se ducă ăsta cu oile la București, răspunse Nilă pe scurt, cu un glas moale, parcă vinovat.

- Nilă, șopti Paraschiv gros, i-ai spus ceva? Suntem frați, dar să știi că eu...

Nilă lăsă fruntea în jos și bombăni furios:

- Ce, bă, ești nebun? Cum o să-i spui?

- Hai mai încolo, să nu ne-audă, zise Achim. Hai la ga Măria să vorbim acolo, că tot nu mai avem timp să ne ducem pe la fete.

Paraschiv și Nilă șovăiră. Era cam târziu.

- Dar hai mai repede, să nu se culce ga Măria.

Porniră câteșitrei alene. Nilă tăcea și după mers parcă n-avea nici un chef. Cotiră pe niște ulițe și se opriră în fața unei curți mici, fără garduri, în fund se vedea o căsuță învălită cu paie, un bordei asemănător cu un coteț mai mare de păsări. La un ochi de geam, pâlpâia o lampă chioară.

Bordeiul acesta unde vroiau să intre era al tușii lor, Măria Moromete, sora mai mare a tatălui. Tușa era o femeie de vreo cincizeci de ani și nu avea nici copii, nici bărbat. Ca să scape de ea, Moromete îi cumpărase undeva un loc de casă și îi făcuse acest bordei.

Măria Moromete îl învinuia pe fratele ei că nu s-a putut mărita și-și face un rost. Spunea că n-a ajutat-o, că i-a furat pământul din spatele casei, că la împărțitul celor trei pogoane moștenite, Moromete a ales pământul cel mai bun pe care se putea pune vie și că a gonit-o din casa părintească ca un hoț. De fapt ea ar fi vrut ca fratele ei să nu se mai fi însurat a doua oară, s-o fi ținut-o pe ea în casă, să-i crească ea pe cei trei, Paraschiv, Nilă și Achim, și să fi trăit așa liniștit până la bătrânețe, încât după ce fratele se însura a doua oară și îi cumpără și-i făcu acest bordei, Măria Moromete se înfurie și începu să ceară dreptul ei de moștenire asupra casei părintești și mai ales asupra locului din spatele casei. Fiindcă pe jumătate din acel loc se afla casa părintească și gospodăria și pentru că trecuseră aproape cincisprezece ani fără ca gospodăria să fie împărțită, moștenirea în cazul casei și locului trecea de drept celui care o folosea. Măria Moromete nu știuse și nici acum nu știa acest lucru. Nici Moromete nu știa și chiar dacă ar fi știut tot n-ar fi avut ce face cu el.

Măria Moromete trăia cu o nădejde a ei veche: să dea acel loc lui Paraschiv sau Nilă, care o fi mai vrednic, și acela să facă o casă unde s-o aducă și pe ea, să aibă grijă de ea când n-avea să mai poată munci. Paraschiv îi spusese că în curând o să se însoare, să-și facă acolo casă și s-o aducă să trăiască și ea pe lângă el. De fapt, măritișul ei nefericit din tinerețe o înrăise; făcuse un copil care îi murise după doi ani de trai rău și după moartea copilului bărbatul o alungase.

Trăia acum singură în bordeiul ei și n-o ducea prea rău, la treierat își băga grâul în mașină o dată cu al lui Moromete, iar la secere la fel, veneau cei trei nepoți, Paraschiv, Nilă și Achim și o ajutau. În schimb, ea le făcea flanele și ciorapi.

În sat i se spunea Guica și nu avea nume bun; se temeau de ea pentru că cunoștea păcatele tuturor și avea limba ascuțită. Toată ziua lucra la ciorapi, așezată pe un scăunel în fața bordeiului și oprea trecătorii de pe drum pe care îi întreba fel de fel de nimicuri. Unii ocoleau, dădeau prin altă parte.