Moromeții de Marin Preda-volumul 1

XVII

Astfel că datoriile trebuiau amânate și ele; toate datoriile, fiindcă nici una nu putea fi plătită!

Paraschiv, care fusese de față când tatăl său spusese acest lucru, îndată după plecarea lui, îndată chiar după ce căruța se îndepărtă de casă cu Niculae în ea, se adresă Titei rânjind:

- Din gură e lesne să amâi, și e lesne să-l sui pe Niculae în căruță și să-l duci la școală, dar ce-o să te faci când o veni colea banca si fonciirea să dai! Așa, din gură, pot să zic și eu: am zece mii de lei! Dar îi am?

Paraschiv stătea pe prag în locul unde stătea de obicei tatăl său. Fără Moromete, tinda arăta acum parcă goală; nu-i stătea deloc bine lui Paraschiv acolo pe prag. Fiindcă Tita nu răspunse, iar mama intră în odaie ca și când n-ar fi auzit, Paraschiv continuă cu ideea lui, deosebirea dintre a spune din gură și a avea.

- E cel mai lesne! reflectă el. Nu așa, mă, Nilă? îl luă el martor pe frate-său. Vine colo iarna și n-ai dulamă pe tine și trebuie să ieși să dai caii la apă. Zici din gură: „Ia dă, bă, dulama să mă îmbrac!" Dar ai dulamă?!

Mamei i se păru că este iarăși vorba de fusta ei pe care și-o făcuse anul trecut din lâna oilor și nu rabdă să nu răspundă:

- Ca să ai dulamă trebuie să torci, zise ea din odaie. Pune mâna pe fus și toarce!

- Știu eu că ți-ar place, dar n-ai găsit prostul ăla, răspunse Paraschiv fără respect. V-ați apucat să-l faceți pe ăla micu boier, dar să vedem ce-o să faceți când o veni colea fonciirea și banca?

- Abia așteptași să plece tat' tu, dar crezi tu că nu se întoarce? zise mama de după ușă cu un glas neliniștit. Fonciirea și banca să le plătiți voi, că de aia i-a dat drumul lui Achim la București. Ce te mai arde și pe tine să te faci boier! Ce te-ai mai face, dacă ai avea cu ce! Te vede Dumnezeu că-l dușmănești pe ăla micu fiindcă învață carte. Pe tine nu te-am dat la școală? De ce n-ai învățat?

- O sută de inși cu carte și nu mă dau pe ei! răspunse Paraschiv cu trufie.

- Vezi-ți de deșteptăciunea ta, lasă-ne pe noi! mai spuse mama și se închină la icoană. Abia termină însă crucile și continuă: Banca să faceți ce știți, fiindcă voi ați fost ăia care nu mai puteați cu gurile căscate după bani.

- Dar lâna de la oi a fost bună! Ehei! amenință Paraschiv cu glas acoperit, vrând pe de o parte să spună că iată cine a trăit și trăiește bine de pe urma băncii, dar lasă că de-aici înainte o să curme el acest trai.

- Ce-ai să faci? îl sfida mama ieșind în tindă și apoi pe prispă. Uite colo lână, niște velințe și niște pături, ia-le și sătură-te cu ele! Altceva mai ai ce să mai iai?

Și se dădu jos de pe prispă și porni spre grădină să nu-l mai audă. Ce ciudat lucru! Cât fusese tatăl aici, nu scosese un cuvânt și iată-l acum ce ieșea din el! Ce-a vrut să spună cu banca și fonciirea? El vorbea ca și când n-ar fi avut nici o legătură cu aceste datorii și amenința fără rușine. De unde răbufnirea asta? Achim fusese lăsat să se ducă la București; ce mai vroia? I se spusese doar limpede că cheltuiala cu Niculae era din dreptul fetelor, din munca lor. Scăpată de grija lui Niculae, mama simți acum că vechile ei temeri n-au părăsit-o deloc. Își spunea iarăși că de-ar fi să rămână singură cu copiii vitregi, n-ar avea nici o scăpare, ar arunca-o pe drumuri chiar a doua zi.

Mama avea două vieți și, adesea, cea din timpul nopții era neliniștitoare. Cu ochii deschiși, nimic nu i se părea greu de îndurat, ar fi putut răbda chiar și izgonirea din casă. Noaptea însă, în vis, faptele ei și ale altora începeau din nou să trăiască și în această a doua viață puterea ei de a înțelege și a îndura se prăbușea sau se înălța fără voința ei. Trecuseră ani îndelungați și nu izbutise să afle decât foarte puțin din taina acestei vieți.