Moromeții de Marin Preda-volumul 1

V

Când se despărțise de Tita lui Moromete, lui Birică numai de cântat nu-i ardea; se grăbise să se ducă acasă, să stea la masă și să plece pe urmă s-o cheme pe Polina la poartă. Se dusese acasă, dar nu putuse să mănânce și plecase devreme, nu mai avusese răbdare să aștepte până după mâncarea oamenilor.

Birică avea douăzeci și patru de ani și era în vorbă cu Polina de prin iarnă. Nu știa ce să mai creadă despre ea. I se mai întâmplase o dată să țină la o fată și nici atunci nu înțelesese pentru ce la început fetei îi plăcuse și mai pe urmă, tot așa, nu mai vrusese să iasă la poartă. Acum însă era parcă mai rău, înțelegea și mai puțin. Intrase în vorbă cu Polina la un clic, la curățat porumb, se juca inelușul. Polina nu ghicise că inelul e la Birică și cel care avea cureaua și conducea jocul îl întrebase:

„Câte să-i dau, Birică?"

„Câte vrei!" răspunsese Birică și asta însemna că trebuia doar să-i atingă palma, adică de formă.

Atunci văzuse un surâs de batjocură pe buzele fetei, parcă ar fi vrut să-i spună că n-are nici un rost s-o cruțe, fiindcă tot nu-i place de el.

„Ba nu, dă-i una fierbinte ca focul", spusese atunci Birică.

Jocul continuase și Birică fusese scos să ghicească la cine e inelul. Greșise înadins, știa că inelul trebuie să fie la Polina.

„Câte să-i dau, Polino?" întrebase într-adevăr cel care conducea.

„Dă-i una moale ca lâna și una iute ca fulgerul", răspunse Polina.

Pe cea iute ca fulgerul o primise drept în inimă și se înfiorase de bucurie. În seara aceea nu mai vorbise nimic cu ea, dar în seara următoare venise singur la poarta ei și fluierase. Știa că n-are să iasă, că trebuia să vină seri de-a rândul la poarta ei pentru ca ea să aibă timp să se gândească și abia după mai multe seri din acestea ea să iasă în sfârșit și să-i spună, să-i dea de înțeles, că s-a gândit la el și îi place, sau s-a gândit și n-o lasă maică-sa. Dar ce ciudat lucru, ea ieșise chiar în prima seară - a doua seară de când intrase în vorbă cu ea - și nu suflase nici un cuvânt nici despre maică-sa, nici despre cineva de-ai ei și nici măcar cuvintele obișnuite: „Mă duc, ne vede cineva". Se apropiase de el dintr-o dată, foarte hotărâtă, zăpăcindu-l prin nepăsarea ei față de primejdiile care o pândeau, primejdii adevărate și cunoscute de toate fetele și de care ea parcă nici nu vroia să știe.

Înțelesese mai târziu că ea ținea la el mai de mult, nu vroia să spună de când, era limpede că nu din seara aceea cu inelușul, ci mult mai dinainte. Faptul că o fată ca Polina ținea la el - el care plăcea fetelor doar când cânta, mai mult nu ținea la el nici una fiindcă era flăcău cu mulți frați și nu-i venea decât un pogon de pământ - îl făcuse mai pe urmă pe Birică să uite că e flăcău sărac și să se gândească mai cu îndrăzneală la însurătoarea lui. Când îi dăduse apoi de înțeles Polinei că se gândește să se ia cu ea, Polina se făcuse roșie și se uitase la el cu niște ochi ciudați, ca în seara aceea la clic: „Și dacă eu nu vreau, ce-ai să faci, Birică?" întrebase ea. „De ce să nu vrei?" „Mai știi? Poate că nu țin la tine." El o apucase de mână crezând că glumește, dar ea îl lovise peste braț și se trăsese îndărăt. Păruse cu adevărat mânioasă pe el și Birică nu prea înțelesese.

Aducându-și aminte de această întâmplare uitată, Birică se opri în mijlocul drumului lovit parcă fără veste de înțelesul târziu și cumplit pe care aceste cuvinte ale ei îl adevereau. Vru să se întoarcă din drum, dar continuă totuși să meargă spre casa Polinei și mergând el uită că vroia să afle ceva de la ea; nu mai vroia decât s-o vadă. Întâi de toate s-o vadă. Parcă îi uitase chipul și neputându-se grăbi decât la pas, deodată el începu să cânte. Gândul că s-ar putea ca ea să nu iasă nici de astă dată - și atunci ar fi rămas singur cu dorința lui chinuitoare de a-i vedea chipul - se ascunsese undeva în adâncul inimii și cânta într-o ciudată uitare de sine.