Moromeții de Marin Preda-volumul 1

XXIII

Moromete însă era departe de neliniștea și temerile mamei. Ceea ce se petrecea cu el îl împiedica să se mai gândească la soarta familiei.

Stătuse mult pe prag și nu băgase de seamă cum ceilalți se împrăștiaseră toți. Văzuse afară bătătura și ieșise. Văzuse poarta de la drum și pornise într-acolo. Un om îi dăduse bună-ziua și recunoscându-l nu-i răspunse. Era unul dintre aceia care mai credea că lumea era așa cum și-o închipuia el, care credea că speranțele sunt bucurii adevărate și nenorocirile numai ale altora și care în loc să se oprească pe loc, să se trezească și să se înspăimânte, trecea pe drum liniștit și încrezător și dădea bună ziua.

Se așezase pe stănoagă ca întotdeauna, dar se ridicase numaidecât și pornise pe șoseaua satului. Mergea cu fruntea în pământ, nici încet nici grăbit și nu se uita nicăieri, astfel că nu-l văzu pe Dumitru lui Nae când trecu prin dreptul casei lui. Dumitru lui Nae stătea rezemat de stachet, dincolo de poartă, și arăta una cu ulucile, parcă ar fi crescut de la rădăcina lor ca un pom. Nici el nu-l văzu pe Moromete, nu zise nici el nimic.

În dreptul unei uliți, Moromete păși cu aceiași pași egali și ghicind de departe că un om care venea din direcția opusă vrea să-l oprească, se feri din calea lui. Trebui totuși să se oprească fiindcă celălalt nu înțelese că Moromete se ferea de el și îi tăie drumul ieșindu-i înainte.

- Hai noroc, Moromete!

Ridică fruntea și văzu un om liniștit și parcă blând, cu mustăți mari și cu un copil în urma lui. Recunoscu întâi copilul, apoi omul: Traian Pisică. Sfârfâlică scoase un scheunat mic de rugăminte. Traian Pisică își luă țigarea din gură și îi dădu să tragă, apoi îl întrebă pe Moromete prietenos:

- Ce mai faci, Ilie? Nu te-am văzut de mult.

- Bine, răspunse Moromete.

- Ce mai fac copiii ăia ai tăi?

- Bine.

- Tu ce mai faci?

Tăcere. Traian Pisică se uită la bocancii celuilalt:

- S-au rupt. De ce nu vii să le pun un petic?

Între timp Sfârfâlică, văzând că stănoagă podiștei lângă care se opriseră era puțin aplecată spre șanț, se propti în ea s-o aplece și mai tare" și chiar se înfurie și începu s-o zgâlțâie.

- Am auzit, Moromete, că vreai să-l dai pe băiatul ăla al dumitale, Niculae, la școală! Am și eu unul de seama lui, învață bine, m-a chemat Teodorescu să-mi spună că să-l dau și eu. O fi scump? întrebă Traian Pisică.

Moromete nu răspunse. Traian Pisică trăgea din țigare gânditor. Se auzi o pârâitură, apoi un bufnet din acela pe care îl face noroiul când primește un bolnav în el și Sfârfâlică fu văzut în șanț cu stănoagă cu tot, plin de noroi până și pe dinți.

- Sfârfâlică, lua-te-ar dracii, rupseși stănoagă, spuse Traian Pisică în treacăt, și când Sfârfâlică ieși din șanț orăcăind, scoase țigara din gură: Na la... Dar uitându-se la gura Iui plină de noroi nu mai putu pronunța „na la tata din țigare", se întoarse spre Moromete și continuă: Teodorescu zicea că dacă ia bursă, n-ar fi așa scump. Tu ce zici, Moromete?

- Nu știu, răspunse Moromete și se îndepărtă cu fruntea în pământ, cu aceiași pași, nevăzând și neauzind nimic.

Ca și mai înainte cu Dumitru Iui Nae, trecu pe lângă doi inși fără să le dea bună-ziua. Aceștia stăteau la umbra unui salcâm și văzându-l nici ei nu-l opriră. Erau doi din cei care veneau la fierărie și-l ascultau cu interes: Din Vasilescu și Marmoroșblanc. Se uitară lung în urma lui.