Moromeții de Marin Preda-volumul 1

XXVII

După ce omul ieși, mama se ridică de lângă stinghia patului și începu să-i înghiontească pe copii să iasă afară. Tita plângea mereu și în același timp aranja covoarele la loc peste ladă. Niculae, la ghiontiturile mamei, se sclifosea și nu vroia să iasă afară; Ilinca de asemenea. Nilă căsca mereu, se întindea sub așternut și se scărpina pe toate părțile. Paraschiv se așezase pe un scăunel și începuse să-și curețe pe îndelete noroiul uscat de pe bocanci.

Trecu astfel o bucată bună de timp; nimeni nu vorbea. După ce aranja paturile și covoarele deasupra lăzii, fata cea mare ieși în tindă și de acolo cei din casă o auziră plângând mereu în fața vetrei, plângând mai adânc și mai afâșietor decât până acum: se simțea că loviturile primite peste chipul ei, de la frate și de la tată, îi atinseseră adânc inima și rana sângera fără oprire; cu cât plângea mai mult și cu cât durerea se făcea mai cuprinzătoare, cu atât se simțea că fata dorește să plângă și mai mult până la disperarea cea mai neagră, lucru care se și întâmplă și care îl făcu pe Nilă să se ridice din pat, și să rămână încremenit, ascultând. Într-adevăr fata plângea acum cu sălbăticie, ca și când ar fi fost chinuită cu fierul roșu.

Mama ieși în tindă și la început o certă scurt, vrând s-o potolească:

- Taci din gură! Fată mare ești tu? Ce e ambiția asta? Plângi din ambiție!

- Ce i-am făcut eu lui?... De ce să dea în mine? O! Doamne! Ce i-am făcut? De ce-a dat?

Nu se știa cine e acest lui, tatăl sau fratele vitreg...

- Taci din gură! I-ai răspuns! E tat-tău, zise mama, gândind că din pricina loviturilor tatălui plângea ea astfel. Să nu-i răspunzi părintelui. Că te-a făcut și a pătimit cu tine!

Fata își încleșta pumnii în aer și se chinui greu, rugându-se ca în fața altarului:

- Du-te, mamă... lasă-mă... lasă-mă!...

Și pentru că mama nu pleca și încerca s-o apuce de umeri și s-o mângâie, fata începu să tremure:

- Du-te d-aici și lasă-mă! Mai bine nu m-ai fi făcut... lasă-mă! Du-te! O! O! O! Lasă-mă! Du-te!

Atras de aceste gemete, Moromete se apropie de scara prispei și întrebă apăsat:

- Ce-are, Catrino, a înnebunit?

Mama se făcu că nu aude și nu răspunse. Moromete tăcu câteva clipe, apoi strigă ușor, cu glas schimbat, fără acel ce apăsător cu care întrebase mai înainte:

- Bă, Nilă-m'!

Nu se auzi nici un răspuns. Omul strigă iar cu încredere:

- Bă, Nilă-m'!

- Ce e, bă? răspunse Paraschiv dinăuntru cu același „bă" de mai înainte.

- Hai, sunteți gata? continuă Moromete prins parcă de o mulțime de treburi. Hai că se înseninează, uite, să mergem la moară. Trebuie pus grâu în saci și mers mai devreme, că e gloată, să măcinăm până în seară...

După ce spuse aceste cuvinte, care rămaseră fără răspuns, Moromete lăsă fruntea în jos și începu să aștepte. Așteptând, el începu să caute prin buzunarele flanelei, să-și răsucească o țigare. Scoase o bucățică de ziar și încercă s-o rupă, să-i dea forma unei foițe, dar degetul gros deodată porni să tremure și hârtia se strică. Omul se stăpâni și vru totuși să-și facă de țigare, însă acum îi tremurau amândouă mâinile de sus din umeri și din spinare. Deodată trupul lui țâșni pe prispă, ca scăpat dintr-un arc întins prea mult; din tindă, mama îl văzu și nu se putu stăpâni să nu exclame cu groază: