Spre prânz, Moromete se satură să stea pe prispă; ieși la drum pe stănoaga podiștei. Ziua era frumoasă, deși căldura năvălea din cer asupra ei. Pe stănoaga era la umbră, deasupra salcâmi înfloriți, iar pe șoseaua curată, măturată din toate părțile de fete, treceau oameni. La a treia casă, înainte, ieșea din curte și se ducea nu se știe unde Matei al Barbului, care avea o gâlmă în gât și care din pricina asta, când vorbea, îți venea mereu să-i spui: „Tușește, mă, Matei, să-ți iasă gâlma aia din gât".
- Unde te duci, Matei?! îl întrebă Moromete anume ca să-l audă vorbind.
- ...ă duc înă la mnatu-meu, ă-mi dea un ăpăstru!
„Vedeți? Din pricina gâlmei cuvintele lui sunt ciumpăvite, topite în omușor", părea să spună Moromete prin întreaga lui înfățișare. Vecinul din față, alde Udubeașcă, ieșise și el la poartă.
- Mă Udubeașcă! chemă Moromete parcă prăpădit de uimire. Ce face, mă, Gheorghe ăla al tău?
Gheorghe acela al lui Udubeașcă nu făcea nimic deosebit ca să se mire și să fie atât de nemaipomenit de încântat Moromete, dar întreba de el tocmai de aceea, tocmai pentru că săracul Gheorghe al lui Udubeașcă era un flăcău șters și bun, ale cărui urme pe pământ nu le vedea nimeni.
- Gheorghe s-a dus cu caii pe izlaz! răspunse Udubeașcă. „Vedeți?! asta face Gheorghe al lui Udubeașcă".
- Bună ziua, Moromete!
- Bună ziua, Nae!
Nae Boldeafă, un creștin! Vreți să mai știți altceva despre el? Nu e nevoie. Iată-l pe altul:
- Ce faci, Moromete? Hai devale!
Ei, ăsta da, om în toată puterea cuvântului: trece pe lângă tine, nu dă bună-ziua, te întreabă doar așa, ce faci, hai devale, adică nu faci bine ceea ce faci, mai bine ai face dacă te-ai lua după el.
Trecând pe lângă el, unii încercau să-l ia cu ei la fierărie, la Iocan, dar Moromete le răspundea că nu merge, ce să caute el acolo? Și spunea acest lucru cu un glas care vroia să însemne că el niciodată n-a fost pe acolo, ba chiar s-a ferit totdeauna să se ducă; altora le răspundea că n-are timp; unuia i-a răspuns chiar că nu poate, e ocupat.
Într-o vreme, un vecin din fundul grădinii, care de cele mai multe ori trecea prin curtea Moromeților ca să iasă spre șosea, se oprise lângă el și îi adusese aminte că astăzi după-masă popa Petrică are comitet la bancă și că Moromete să fie și el acolo, ca fiind membru în comitetul bisericesc. Moromete îi răspunse vecinului că nu merge și, la întrebarea celuilalt că de ce nu merge, tăcuse câteva clipe, apoi răspunsese rar și tărăgănat: „Nu viu, mă Ene; ce, tu nu știi că eu nu mai sunt în comitet? Am fost destituit! M-a destituit popa". Vecinul nu înțelesese cuvântul destituit, plecase fără să mai spună ceva.
Moromete fu urnit de pe stănoagă de Cocoșilă. Dar nu fără cârâială și discuție. Cocoșilă îi spunea să meargă împreună la serbare, că e serbare la școală, să vadă și ei ce-o fi pe acolo; Moromete răspunse că nu merge, ce să facă acolo?
- Hai, mă, trecem pe la Aristide și bem câte-o țuică, fac eu cinste, spuse în cele din urmă Cocoșilă, știind că la această invitație celălalt n-are să se mai opună.
Moromete ridică privirea spre prietenul său și întrebă cu neîncredere prefăcută:
- Zău, mă? Ce te-a apucat? Ce-ai pățit?
Cocoșilă se supără și spuse că Moromete să nu facă pe deșteptul, că dacă e vorba să numere care a făcut cinste de mai multe ori, el, Moromete, iese prost. Moromete începu să râdă încet și părea dispus să înceapă numărătoarea, dar Cocoșilă îi întoarse spatele și se prefăcu că pleacă; fără folos însă, deoarece Moromete îl cunoștea și știa că totdeauna când Cocoșilă era atât de insistent, avea ceva de spus, ceva care îl rodea și în care nu se poate descurca.
CITEȘTI
Moromeții de Marin Preda-volumul 1
De TodoAceastă carte este copiată de pe internet și publicată aici!