XXVI

100 1 0
                                    

Femeia terminase de strâns masa și se ștergea pe față de sudoare cu o treanță nu prea curată. Când îl văzu pe bărbat așezându-se, încremeni cu treanța pe un obraz, în timp ce cu o mână își vâra sub basma șuvițele de păr care îi acopereau urechile. După aproape cincisprezece ani de la măritiș, nevasta lui Boțoghină nu mai păstra din frumusețea ei de atunci decât gura și ochii. Avea obrajii subțiri și înăspriți, iar fruntea parcă i se îngustase. Semăna cu o țigancă pribeagă, cu fața arsă de vânturi și ploi, înnegrită și îmbătrânită înainte de timp. Numai când stătea liniștită fără să vorbească sau să se uite undeva, abia atunci liniile gurii se rotunjeau ca un desen luminos și împrăștiau de pe chipul ei asprimea și urmele anilor. Cât vorbea sau se uita undeva și vedea ceva de făcut, trăsăturile rotunde și liniștite ale buzelor se stricau, lumina ochilor se întuneca.

- Vasile, mie de ce nu mi-ai spus nimic de pământ? Cum o să vinzi pământul?! Copiii ce au să facă fără pământ? Îi arunci pe drumuri, ce faci cu ei?

Vasile Boțoghină se uită la femeie lung și după câteva clipe șopti:

- Cum nu ți-am spus de pământ! Nu ți-am spus că-mi trebuiesc douăzeci de mii de lei?

- Ei și dacă îți trebuiesc douăzeci de mii de lei, trebuie să vinzi din pământ? întrebă Anghelina cu un glas în care uimirea și îndărătnicia abia erau stăpânite.

Omul încercă să-i prindă privirea, să-și dea seama ce vrea să spună, dar Anghelina stătea țeapănă în mijlocul tindei, cu treanța murdară în mână și cu pleoapele și trăsăturile feței încordate și lăsate în jos. Se vedea din înfățișarea ei că nu se gândise nici o clipă că pentru douăzeci de mii de lei trebuia vândut din pământ. Neînțelegerea aceasta îl turbură pe bărbat:

- Dar ce-ai vrea tu să fac, de unde să iau douăzeci de mii de lei? Ce să vând? Dacă ași putea să mă vând pe mine m-ași vinde, dar cine mă cumpără? zise el stăpânindu-se, încercând să-și ascundă turburarea, vorbind liniștit, cu glasul limpede.

- Da, și noi ce ne facem? întrebă femeia, dezbrobodindu-se cu o mișcare aprigă.

- Păi așa întreabă, nu te repezi că de ce nu ți-am spus... Om vedea noi; un an de zile până mă fac eu sănătos n-o să murim!

- Păi dar, te repezi la pământ, ce-ți pasă ție! Ai uitat că ai doi copii care umblă cu spinarea goală. De doi ani de zile de când umblu cu o singură fustă pe mine... Să ieși și tu până la poartă, nu poți să te duci, că râde lumea de tine! Tot timpul cu gura căscată; una-două, la munte, una-două, aoleo, să facem bani, aoleo că ăla se duce după porci, o viață întreagă ai alergat ca un besmetic și când veneai cu banu, hop cu el în buzunarul percitorului... Și-ți spuneam: „Măăă, nu vezi că degeaba alergi? Ai șase pogoane de pământ, fă cum a făcut ăla și ăla, vinde și scapă de percitor și pe urmă dacă poți să mai faci, mai pui la loc..." „Nuu! Taci, tu-ți raiul mă-tii! Taci, ceara mă-tii!" Acu' vii la vorba mea și nu mi-e de mine că mă lași despuiată, dar te-ai apucat să faci copii!

- Și tu ce vreai se fac acuma? întrebă omul uitându-se ascuțit la femeie.

- S-a mai îmbolnăvit lumea și nu și-a vândut pământul. A stat omul acasă, a mai mâncat un ou, a mai tăiat un pui și dacă a avut zile, a trăit!

- Da, las' că știu eu!... Tot așa s-a uitat și alde Florea lui Gogoașă la pământ. „Eu, mă? striga. Decât să ajung ca alde Țugurlan fără pământ și să râdă lumea de mine, mai bine la cimitir." Pe urmă se ruga de muiere să-i bage pumnii pe beregăți...

Anghelina se îmbrobodise strâns și se așezase pe pragul prispei. Gura ei frumoasă era încleștată și crâncenă. Stătea cu gâtul înțepenit și se ferea să-și privească bărbatul. Vasile Boțoghină simțea cum nevasta lui se stăpânește să nu țipe.

Moromeții de Marin Preda-volumul 1Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum