Moromeții de Marin Preda-volumul 1

XVI

Niculae intră în curtea școlii, foarte mândru de pălăria pe care o avea pe cap și de cureaua cu cataramă albă cu care era încins peste cămașă. Se îndreptă spre grupul fetelor din clasa lui care făceau mare zarvă în curtea din spatele școlii; nici nu apucă să se apropie bine și se pomeni arătat cu degetul de vecina lui, Bălosu Rafira, care cât îl văzu, începu să țipe:

- Uite la Moromete, uite la Moromete! A venit cu pălăria lui ta-său! ăăă! Pălăria lui ta-său! Pălăria lui ta-său! Și cureaua!

Niculae îngălbeni de furie, dar nu putu să spună nimic. Se liniști însă repede văzând că celelalte fete își văd de joc și nu-l iau în seamă. El se opri în dreptul unui grup de trei-patru fete care jucau ceva sărind într-un picior printre niște pătrățele și semne zgâriate în pământ. Boțoghină Irina stătea și aștepta să-i vie rândul la sărit. Când o văzu Niculae cum stă, cu umărul ei stâng puțin ridicat, oacheșă și cu coadele mici lăsate peste o bluză nouă, i se păru atât de frumoasă încât, uitându-se la ea, sângele îi împurpura obrajii și inima începu să i se zbată în piept ca o vrabie. Așteptă ca ea să ridice ochii și să-l vadă cu pălărie și curea. Irina însă nu ridica deloc ochii spre el; aștepta cu nerăbdare să-i vină rândul la joc. Chiar îi veni rândul; luă bucățica de ciob în mână, se așeză în dreptul pătratului, aruncă ciobul și începu să sară printre pătrățelele și semnele jocului. Niculae o urmări cum sare și după un timp nu mai simți decât necaz. Când fata aruncă ciobul în figurile cele mai grele și anume în iad și în cer, Niculae făcu pe neașteptate un pas, strică liniile și o îmbrânci pe fată din mijlocul figurilor. Celelalte țipară ascuțit și tăbărâră pe el. Pălăria lui Moromete fu mototolită rău pe capul fiului. Niculae o luă la goană și fetele îl lăsară în pace. Ele refăcură repede pătratul stricat și Irina spuse că trebuie acum să dea din nou cu ciobul.

În ziua serbării școlare, copiii veneau în număr mare. Veneau chiar și cei care lipsiseră mai tot timpul anului; chiar și cei care știau că au să fie lăsați repetenți.

În fața intrării, băieții din cursul complimentar ridicau o scenă. Băncile fuseseră scoase în curtea școlii să se așeze oamenii în ele. Din când în când, câte un învățător ieșea afară și bătea din palme să potolească zarva. Unii copii jucau oină, alții chinuiau o minge de cârpe jucând fotbal. Niculae era mare fotbalist, juca la becie, era vestit prin șuturile lui și i se spunea Dobay.

Deodată un murmur începu să umble prin toată curtea. Un băiat care stătea la poartă strigase tare:

- Vine dom' învățător Teodorescu cu doamna.

Vestea străbătu curtea prin toate colțurile și zarva începu să se stingă. Cei care jucau oină lăsară jocul, iar fetele ieșiră din spatele școlii și trecură fuga în față. Învățătorul Teodorescu și soția lui erau însă departe de școală, abia puteau fi văzuți. Un copil care stătea în poartă anunță că cei doi au intrat în primărie. Copiii așteptară în liniște, iar cei care încercau să facă gălăgie erau înghiontiți.

- Bă, tu n-auzi? Vine dom' învățător Teodorescu!...

În cele din urmă, învățătorul fu văzut apropiindu-se de poartă. El mergea încet alături de o femeie mică și grăsuță, îmbrăcată în costum național și încălțată cu niște pantofi cu tocuri foarte înalte. Avea buzele rujate și mărgele la gât.

Copiii se îngrămădiră de-a lungul drumului de la poartă până la scările de la intrare. Învățătorul pătrunse în curte și se îndreptă spre școală. În clipa aceea, din capul șirului izbucniră câteva glasuri subțiri:

- Bună-ziua! Bună-ziua!

Și pe măsură ce învățătorul și soția lui înaintau erau urmate neîntrerupt de altele, din ce în ce mai puternice și mai ascuțite.