Moromeții de Marin Preda-volumul 1

XIII

În grădină, Tudor Bălosu îl invită pe vecin în casă. Moromete ezită, spunând că ar avea treabă, dar pe urmă se hotărî:

- Haide, poate mai ai din țuica aia de la munte.

Mai avea și băură aldămașul. Tudor Bălosu era bucuros de mica afacere, salcâmul era dintr-aceia care se foloseau pentru fundamentul caselor și se găseau cam greu. Moromete însă nu prea se îndemnă, nu avea nicidecum înfățișarea celui care a vândut ceva. Erau singuri în odaie și se uita din când în când spre ușă, se uita prin casă, așteptând parcă să mai intre cineva. Tudor Bălosu crezu că îi ghicește gândurile și strigă spre odaia cealaltă:

- Victore, hai, mă, și ia o țuică cu Moromete!

Casa lui Tudor Bălosu avea trei odăi mari, spre deosebire de a Morometilor, care avea două. Odaia în care stătea era curată, cu paturi de fier cu tăblii. Sub geamul dinspre drum era așezată o mașină de cusut, Singer, la care lucra mama, Aristița Bălosu, care nu se știe când: învățase să croiască rochiile și cămășile cele mai frumoase din sat. Pereții odăii erau plini de covoare, fotografii în rame cu Bălosu și Aristița la cununie. Victor militar, fotografiat în culori, cu gradul de sergent. Polina singură, sfioasă și parcă străină de ea însăși, cu mâna pe un taburet. Pe jos era așternut un covor de cârpe.

Victor intră în odaie cu un prosop în mână. Avea pantaloni de „piele de drac", bufanți, și ghete galbene cu ciorapi vărgați trași pe pulpă. Se ștergea pe ceafă și arăta vesel. Era un flăcău nu prea voinic, dar se purta ca și când ar fi fost.

- Bună dimineața, nea Ilie, spuse el.

- Ia o țuică, Victore, îl îndemnă taică-său.

- Ți-am mai spus, tată, că nu obișnuiesc țuică dimineața, răspunse Victor cu un glas din care se vedea că îi făcea multă plăcere că nu obișnuiește.

- De ce, Victore, ai stomacul deranjat? întrebă Moromete cu seriozitate.

- Nu, dar nu obișnuiesc.

- Noi obișnuim! spuse Moromete puțin absent, rotunjind și spălând cuvintele întocmai ca feciorul lui Bălosu.

Victor Bălosu fusese câtva timp voiajorul firmei de la care cumpărase mașina de cusut și învățase să folosească cu gravitate cuvintele puțin cunoscute. Nici el, nici taică-său nu băgară de seamă ironia ascunsă a vecinului.

- Cum devine asta, Victore?! reluă Moromete mirat.

- Ce anume, nea Ilie?

- Să nu-i placă cuiva băutura.

- Asta devine după facultăți, răspunse Victor cu modestie. Sunt unii oameni care le place să aibă mintea turburată. Mie îmi place să fie limpede.

- Da, e un punct de vedere! conveni Moromete. Apoi schimbă vorba ca din întâmplare uitându-se iar spre ușă ca la început: Spune-i, Tudore, fetei ăleia, să mai aducă niște de-asta... Sau nici tu nu vrei să-ți turburi mintea?

Victor începu să râdă:

- Hehe, nea Ilie, ciudat mai ești, hehe! Polino, mai adu niște țuică.

Polina intră și Moromete se uită lung la ea. Din fotografie Polina avea numai acel amestec de sfială și înstrăinare, dar acolo nu era frumoasă. După ce se uită la ea, Moromete se uită curios la Bălosu, apoi la Victor, apoi din nou la Polina.

- Ce face Tita, nea Ilie? întrebă Polina cu glasul ei obișnuit, nici supărat, nici vesel, ca al oricărei fete care întreabă de o surată de-a ei, dar Moromete se uită nemulțumit la ea și nu răspunse.