Moromeții de Marin Preda-volumul 1

XV

După ce îi plătise lui Moromete, Tudor Bălosu ieșise cu Victor în grădină și amândoi începură să ciopârțească salcâmul. Loviturile se izbeau de ulucile Moromeților și Catrina, ca niciodată, întârzia să plece la biserică. Umbla de colo până colo fără rost și uneori, când loviturile din grădină se auzeau mai tare, se oprea locului și asculta. Paraschiv stătea lipit de gard, se uita la grădină și părea că n-are de gând să se miște din locul acela cu una cu două. Botul său ieșit în afară se lungise și mai mult și se uita fără grabă și fără să clipească, încet și stăruitor, la vecinul său. El stătu astfel multă vreme, apoi se îndepărtă încet și ieși în drum, ieși la poartă; după câteva clipe de gândire, porni pe lângă garduri, dar mergea alene, parcă fără scop.

Mama îl urmărise pe furiș din tindă. Când îl văzu că se depărtează de casă, ieși în pragul prispei.

- Abia a așteptat să plece ăla și s-a și dus! striga ea, uitându-se în altă parte, ca și când nu lui Paraschiv i-ar fi vorbit. Parcă era vorba să rânești acolo, că o să ajungă băligarul la grindă...

Paraschiv se uită îndărăt fără să se oprească. De departe gura lui arăta și mai mare.

- Aia e treaba mea, mormăi el. Te găsi inima rea de grajd.

- Dac-ar muri ăla, ați cânta de bucurie! L-ați adus în stare să taie salcâmul, să râdă lumea de noi de bine ce-am ajuns.

- Ia mai taci din gura-aia, mamă, ce-ai cu el? zise fata care terminase de măturat. De ce te legi de el? Și mai spui că te vorbește de rău în sat. Păi cum să nu te vorbească?

- Ce-ți pasă ție? zise mama întorcându-se în tindă. Uite, acu' se întoarce ăla și când o vedea grajdul nerânit, iar începe să înjure. Parcă n-ar avea destule păcate! Să-l mai auz acuma, în sfânta duminică, înjurând!

Deși Paraschiv plecase, el se întoarse însă curând înapoi, parcă s-ar fi gândit că mamă-sa vitregă are dreptate. Intră în curte repede, căută lopata într-un colț al șopronului și pieri în grajd. Catrina îl văzu și chipul i se mai lumină.

- Tito! strigă ea din tindă. Vezi că eu mă duc la biserică, ai grijă și pune de mămăligă. Du-te în grădiniță și ia d-acolo niște ceapă. Pe urmă, culege ștevie de dincoace și fă acolo o ciorbă, că altceva nu mai e. Că astă-iarnă au băgat în ei un porc de mai bine de-o sută de kilograme și când le spuneam: „Măăă, vine vara, mai păstrați", rânjeau la mine, parcă nu le-ar fi trebuit tot lor! Acu să bage în ei buruieni...

- Iar începi? o mustră Tita, făcând semn cu capul spre grajd că o aude Paraschiv.

- S-audă! zise mama cu un glas în care se simțea și necaz, dar și durere că la prânz n-are ce da la masă. De ce să n-audă? Că așa tot am tăcut și acuma au tăiat salcâmul să facă Bălosu casă, că ei nu sunt în stare să facă, așteaptă să moară ăla, să ne dea pe noi afară...

Catrina se îmbrăca pentru biserică și vorbea mereu, nu izbutea să se liniștească. Își schimbase bluza ferfeniță și-și trăsese o fustă de lână neagră, peste cea veche. Abia după aceea începuse să tragă pe dedesubt, lepădându-le, boarfele cu care era îmbrăcată mai înainte.

- Au cărat la șanț un porc întreg și trei sute de coșuri de porumb. Puteau să mai păstreze, nu să ajungem să dăm cămașa de pe noi că vine percitorul!

Deodată Catrina tăcu și trăsăturile feței îi căzură în jos parcă de spaimă. Pe poarta de la drum intrase o femeie slabă și neagră la față, îmbrăcată cu o bluză și o fustă decolorate, semănau cu praful de pe jos... Pășise în curte cu un pas repezit și, fără să se uite la cineva, pornise glonț spre poarta grădinii. Era Guica.