Moromeții de Marin Preda-volumul 1

XVIII

Moromete ieșise din curte și plecase spre fierăria lui Iocan să dea zimți celor două seceri stricate. Se grăbise să plece din pricina Guichii, cu care n-avea chef să dea ochi. Dar chiar fără toate acestea nu putea să nu se ducă duminica dimineața la fierărie.

Fierăria lui Iocan era așezată la o răspântie de uliți. Părinții fierarului fuseseră lăutari, dar Iocan era un băiat urât - avea o buză peste măsură de groasă și lăsată în jos - și chiar dacă ar fi izbutit să învețe să scârțâie la vioară, tot n-ar fi făcut nimic, fiindcă n-avea deloc glas.

Tatăl său îl dădu atunci la o școală de meserii. Iocan-bătrânul - tot Iocan îl chema și pe el - era un țigan înstărit. Își cumpărase chiar și câteva pogoane, deși câștiga destul cu taraful său. Iocan-fiul stătu trei ani la școală și nu mai vru să-l urmeze și pe al patrulea, să ia diploma. Deschise încă de tânăr un atelier de fierărie și începu să lucreze. Oamenii nu prea veneau la el, erau alți fierari și potcovari bătrâni care nu învățaseră meseria la școală.

Iocan nu se dădu însă bătut. În al doilea an, un om nevoiaș veni la el și-l întrebă: „Mă, Iocane, tu știi să faci căruțe? De trei ani de zile de când mă căznesc să înjghebez ceva și nu pot. Alde 'oții ăștia îmi cer trei mii de lei. Am obezile, loitrele, toată lemnăria! Mi-o faci?" „Nea cutare, ți-o fac cu două mii de lei. Adu lemnăria și dacă nu ți-o plăcea, vorba ăluia, să nu dai nici un ban." Căruța făcută de Iocan a stârnit uimirea oamenilor. Era frumoasă ca o trăsură și nu le venea să creadă că tânărul buzat ar fi fost în stare s-o facă și mai ales așa de ieftin.

Chiar în anul al doilea, Iocan a trebuit să-și caute un ajutor. După doi ani a mai căutat alt ajutor. O dată cu însurătoarea, Iocan dărâmă atelierul până la temelii, ridică altul de cinci ori mai mare, cumpără foale uriașe, cum nu avea nimeni dintre fierarii vechi din comună, și, mai ales, înlocui nicovalele și baroasele cu unele mari și piuitoare care se auzeau până departe.

După cinci ani, Iocan își cumpără o mașină de treierat și își făcu o casă nouă. Cu toate că se îmbogățise, Iocan lucra mereu cu aceeași putere ca la început. Buza lui se făcuse și mai groasă și el însuși se îngroșase de două ori cât era înainte. Avea un piept ca de bou și niște mușchi la brațe, înfricoșători. Se scula cu noaptea în cap și începea să lucreze cu sete. O căruță făcută de el nu se mai desfăcea până nu se rupea lemnul. O osie ruptă, fiartă în atelierul lui, ținea mai mult decât una nouă.

După o vreme, începu să primească comenzi și de prin alte sate. Cu toate acestea, el nu părăsi lucrul mărunt; potcovitul cailor, fierberea unei osii, belciugăriile. Avea doi lucrători buni și trei ucenici. Iocan mai păstrase însă și obiceiul vechi de lucru, adică acela de a-l pune pe omul căruia îi dregea ceva să-i dea cu barosul. Făcuse patru copii și cu toată averea strânsă, îi ținea tot cu burțile goale și desculți, nu i se părea că trebuie altfel. „Țiganul tot țigan", observase Moromete. Moromete nu avea însă întru totul dreptate, pentru că atunci când la doi dintre copii le veni timpul de școală, Iocan îi îmbrăcă frumos, cu haine ca la oraș și cu încălțăminte bună.

Ceea ce nu știau însă oamenii era că rareori lipsea de la masa lui Iocan puiul fript cu usturoi și pâinea albă și proaspătă ca untul. Totuși de vreo câțiva ani încoace, Iocan nu prea mai lucra cu atâta râvnă, se îngrășase și mai mult și mai ales începuse să facă politică. Se înfierbânta, vorbea mult și câteodată uita fierul sub foale și amenința cu cleștele înroșit pe adversarii săi politici. Fierarul fusese la început averescan, apoi votase pentru P.N.Ț.-Mihalache și după asasinarea lui Duca de către legionari devenise liberal fracționist, ca și Moromete (nimeni nu știa ce legături făceau ei între asasinarea primului ministru și fracțiunea brătienistă).