După-prânz Moromete se duse la primărie și-i dădu lui Achim o nouă telegramă: „Întoarce-te acasă urgent" se păru că nu-i de ajuns, și mânios adăugă „altfel vin eu peste tine". Trecuseră destule zile pentru ca Achim să fi putut să trimită bani și nu trimisese. Moromete nu înțelegea de ce, dar acum când se făcuse limpede că oile trebuiau vândute, banii pe care presupuneau că Achim îi avea, nu-l mai interesau.
De mânios ce era avea o dorință nemărturisită, asemănătoare aceleia de anul trecut când cu dusul lui Paraschiv la munte, când de-abia izbutise Paraschiv să nu iasă în pierdere cu porumbul: dorea și acum ca Achim să nu fi făcut nimic la București și să-i piară lui Paraschiv pofta, o dată pentru totdeauna, de a-și mai învinui tatăl că nu-l lasă să se pricopsească.
Ieșind din primărie, Moromete se întâlni pe scări cu Dumitru lui Nae. Dumitru lui Nae, un om care te făcea să te bucuri atât de mult văzându-l și auzindu-l, de câteva săptămâni nu-l mai vedea și nu-l mai auzea nimeni.
- Dumitre! îl strigă Moromete cu glasul său uluit de uimire, uitând numaidecât de el însuși. Ce este cu tine, domnule?
Cu statura sa înaltă și dreaptă, cu bărbia pătrată și frumoasă prin lățimea ei bărbătească și cu pașii săi largi, Dumitru lui Nae îți făcea rău să-l vezi acum ce fel de înfățișare căpătase. Mergea cu fruntea în pământ și arăta posomorât, copleșit de neliniște și tristețe. Era greu să mai crezi că aveai în față același om al cărui râs se ridica leneș și puternic prin coroanele salcâmilor lui Moromete când acesta povestea despre familia lui Traian Pisică.
- Dumitre, uită-te, domnule, la mine, când îți vorbesc!
Dumitru lui Nae își ridică fruntea. Ochii lui erau și ei pe potriva staturii și când se uita undeva, erau largi și luminoși; o uriașă lume nevăzută își dezvăluia tainele în această privire; în clipa aceea, dacă spunea: „Are să plouă", vedeai parcă pământul plutind în spațiu și undeva pe rotundul lui deasupra câmpiei Dunării, nori îngrămădiți să se descarce; iar dacă spunea: „Uite-l pe Marmoroșblanc", milioane de marmoroșblanci îți apăreau călcând agale prin satele lumii.
Acum însă privirea lui era întoarsă în sine și ceea ce vedea acolo înăuntrul său îl împiedica să mai înțeleagă ceea ce se petrecea în afară.
- Ce este, Moromete? șopti el.
- Păi se poate una ca asta, Dumitre?! exclamă Moromete supărat. Tu nu-ți dai seama? Nu este îngăduit! Nu se poate ce faci tu!
Exclamațiile lui Moromete aveau atâta căldură și reproș încurajator încât în privirea mohorâtă a lui Dumitru lui Nae pâlpâi o rază de speranță.
- Nu se poate să meargă așa, Dumitre, înțelege și tu! exclamă Moromete mai departe. Dar ce, suntem copii? Unde te duci tu acuma?
- Să vorbesc cu perceptorul.
- Nu te mai duce, că te duci degeaba, nici măcar nu vrea să stea de vorbă. Dă-l în mă-sa de perceptor. Hai acasă și vezi-ți de treabă... Ne strânge de gât, Dumitre! strigă deodată Moromete cu un glas înalt, iar Dumitru lui Nae tresări și rămase hipnotizat de privirea cu care fuseseră însoțite aceste cuvinte, o privire pe care nu i-o cunoștea, bolovănoasă și fulgerată de lumini amenințătoare. Crezi tu că un popor întreg o să rabde să ne ia bucatele pe nimic? continuă Moromete să strige. Fii liniștit, Dumitre! Te știam om în toată puterea cuvântului. Ori ridică prețul la grâu, ori scad fonciirea; până atunci să nu dăm ce e ăla un bob de grâu.
- Și fonciirea cu ce-o plătesc?
- E vreme până la primăvară.
- Și dacă îmi ia vita din bătătură?
CITEȘTI
Moromeții de Marin Preda-volumul 1
RandomAceastă carte este copiată de pe internet și publicată aici!