Moromeții de Marin Preda-volumul 1

XVIII

Când peste câteva zile Moromete se întoarse de la Câmpulung - Niculae era de-a dreptul fericit, reușise la examenul de admitere printre primii din câteva sute de candidați - mama nu socoti că mai trebuie să-i mai spună și bărbatului ei de răbufnirea lui Paraschiv. O stăpânea încă gândul acela că față de alții, față de ai lui Bălosu de pildă, feciorul vitreg nu era chiar atât de înfricoșător cum i se păruse ei. Visele sunt vise, uneori visezi rău și nu se întâmplă nimic; visul rău e gândul care n-ai scăpat de el, care ți se cuibărește în suflet și e numai al tău, venit din păcatele tale.

Catrina gândea astfel și din pricină că Paraschiv se purta parcă mai bine cu ea, el arăta ca și când s-ar fi temut ca mama vitregă să nu-l spună și Catrina gândea că dacă lui Paraschiv îi e frică de tatăl lui, atunci nici ea n-are de ce să fie îngrijorată.

Ea nu se înșela, dar n-avea de unde ști că teama lui Paraschiv era de altă natură; el făcuse o prostie lăsând să i se simtă o parte din gânduri și se temea că dacă mama vitregă vorbește, tatăl ar putea deveni bănuitor. În aceste zile el se arătă mai vorbăreț și mai vesel și se interesă chiar de examenul lui Niculae, întrebându-l de câteva ori cu bunăvoință:

- Ei, și acuma când te duci la școală, Niculae?

- Peste două săptămâni, răspundea Niculae și mama auzea și își spune că, deci, făcea bine tăcând.

În duminica următoare, însă, dimineață, intră în curte Jupuitu. Nu era „nimeni" acasă, adică tatăl era pe la oameni. Dar agentul de urmărire se așeză pe prispă și porunci scurt:

- Să vie imediat aici!

Moromete nu era departe, era la Dumitru lui Nae, pe marginea șanțului, și veni repede acasă.

- Moromete, îl întimpină Jupuitu, ridicându-se în picioare, plătește fonciirea.

- Păi n-am plătit-o?! exclamă Moromete plin de uimire și se opri la distanță, cu mâinile în șolduri.

Dar agentul, posomorât, nu mai stătu ca înainte la discuție. Moromete vroia să spună că dacă a plătit acum trei luni jumătate din ea, însemna că a plătit-o toată; începea iar comedia și agentul se săturase.

- Dacă peste două ceasuri nu vii imediat la primărie să plătești, mă întorc cu șeful de post și-ți iau vita din grajd, spuse el. Bună-ziua!

Moromete, ca de obicei, nu se sperie de această amenințare. E drept că niciodată nu se arătase Jupuitu atât de categoric, dar poate că îl lua și pe el la rost perceptorul și înțelese că trebuie să se ducă iar pe la primărie și să facă ce-o face să amâie plata până mai încolo... Trebuia să vorbească cu perceptorul, numai acesta putea să-l amâie.

Plecă liniștit la primărie. Nu se putea, doar nu erau nebuni; la iarnă prețul grâului avea să se ridice de două ori cât acum, avea să vândă și să plătească atunci, era limpede ca lumina zilei, doar n-o să-l silească să piardă jumătate din grâul pe care îl mai avea. Pierduse pentru Niculae fiindcă n-avusese altă scăpare, dar în chestiunea asta plătise totdeauna când îi venise mai bine.

- A! Ce faci, Moromete, bine că te văd! exclamă primarul din biroul său, care avea geamul deschis spre șosea. Se apropie de geam și îl chemă pe Moromete înăuntru: hai că am ceva de vorbit cu dumneata!

Moromete intră, dar primarul rămase în picioare: nu-i întinse mâna lui Moromete și nici nu-i spuse să stea pe scaun.

- Am avut de două ori întrunire la bancă, spuse el. Credeam că ai să vii cu Cocoșilă și cu Dumitru lui Nae, dar nu te-am văzut.