X

58 2 0
                                    

Țugurlan ajunse repede acasă și o îngrozi rău pe muierea lui când o dată cu sacul de făină el dădu jos și o pușcă. Ion al lui Miai nu era mai puțin îngrozit, dar Țugurlan îl liniști spunându-i că n-avea de ce să se teamă:

- Tu n-ai făcut nimic, Ioane, îi spuse. Du-te acasă și vezi-ți de treabă.

Țugurlan deșertă sacul cu făină în hambar și îl puse pe băiat să pândească la poartă.

- Vezi dacă vine jandarmul cu soldați! îi porunci el.

Muierea nici măcar nu-l mai întrebă ce s-a întâmplat.

Tocmai când se așteptau mai puțin, tocmai acum când de câtăva vreme bărbatul ei arăta mai liniștit și mai împăcat, se petrecuse nenorocirea. O presimțise de mult și iată că acum era aici, în colțul tindei, având forma înfricoșătoare a unei puști.

Țugurlan scutură cu grijă sacul să nu pice făină pe jos, se întoarse în tindă și se așeză apoi pe celălalt prag, aruncând sacul în colțul unde era pușca.

- Nu-ți fie frică, zise el. A dat degeaba în mine, n-are ce să-mi facă.

Ea oftă resemnată, cu privirea pierdută parcă în niște depărtări fără sfârșit.

- Ei și! zise el și aceste cuvinte însemnau: „Și dacă o să fie rău, ce? Nu te-ai învățat încă cu acest gând?"

- Stane, ce-ai făcut? se auzi deodată un glas urcând pe prispă și o clipă mai târziu intrară înăuntru Armeanca și nevastă-sa.

- Ce să fac, didă, o întâmpină Țugurlan pe soră-sa cu un glas firesc, de gazdă, și-i dădu un scăunel mic cât șchioapa. Șezi, didă. Au vrut să mă ia la secție și jandarmul a dat în mine. I-am luat pușca! De ce nu șezi?

- Stane, spuse sora poruncitor. Lasă pușca aici și fugi. Aștepți să vie să te prindă, ori ai înnebunit?

Abia spuse aceste cuvinte și se auziră alte glasuri la poartă. Era Ion al lui Miai cu fiu-său și cu muierea și cu încă vreo doi vecini. Le povestise Ion al lui Miai și intrară peste Țugurlan cu spaima în priviri, îndemnându-l să fugă numaidecât.

- Unde să fug? întrebă Țugurlan supărat.

- În pădure.

- Și acolo ce să fac?

Nu știau nici ei, arătau cu totul rătăciți.

- Ce să fac în pădure, nu tot trebuie să mă întorc acasă? Și pe urmă, dacă mă prinde, ce? zise Țugurlan.

Nu-l înțelegeau. Ca să rămâi curat și întreg trebuie să plătești. Și dacă alții trăiesc ca niște iepuri, treaba lor. Trăiește fiecare om cum poate. El, Țugurlan, nu putea trăi ca un fricos. Copilul veni fuga, înspăimântat și strigă că se vede jandarmul.

- E cu soldații? întrebă Țugurlan.

- Nu, e singur.

Vecinii se împrăștiară. Țugurlan se ridică de pe prag, apucă pușca și se duse cu ea în grădină, unde o piti sub șira de paie. Uniforma jandarmului se vedea de departe înaintând pe lângă garduri. El intră în curte fără grabă, închise poarta și, fără să se uite la Țugurlan, care îl aștepta în mijlocul bătăturii, urcă scara prispei și pătrunse în tindă. Țugurlan veni după el. Jandarmul intră în odaie, își luă capela din cap și se așeză pe pat. Țugurlan rămase în picioare. Din toate acestea el înțelese îndată că a dezarma un jandarm nu era rău numai pentru tine, ci și pentru el, dacă nu chiar mai rău pentru el.

- Ce e, dom'șef? zise Țugurlan.

Fără capelă, șeful de post semăna cu un țăran mai umblat. Era tuns ca și țăranii, fără frizură, și la tâmple încărunțise.

Moromeții de Marin Preda-volumul 1Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum