Moromeții de Marin Preda-volumul 1

XIV

A doua zi dimineața, Guica își luă ciorapul de gât și porni spre casa fratelui ei să fie de față când Moromete și cu toți ai lui au să bage de seamă că Paraschiv și cu Nilă au fugit cu caii la București. Se gândea încet, cu o bucurie care îi ungea inima, cum are să se întindă vestea numaidecât în sat că cei trei băieți ai lui Moromete au fugit câteștrei de acasă cu caii și cu oile și că asta s-a întâmplat - și Guica avea să aibă grijă să se afle întocmai așa - din pricina celor două fete ale lui Moromete, care vroiau ele să pună mâna pe averea fraților...

Plecarea aceasta se întâmplase cum nici ea, Guica, n-ar fi crezut că se putea mai bine; întâi Achim cu oile, acum două săptămâni; apoi seara trecută cu amândoi caii, Paraschiv și Nilă; astăzi era zi de sărbătoare, Sfinții Petru și Pavel; mâine toată lumea avea să iasă la secerat grâul. Mai întâi, Moromeții, rămași, adică cele două fete, Tita și Ilinca, Niculae și mama lor Catrina, cu Moromete în cap, n-au să mai aibă ce mânca în timpul muncilor, nu mai aveau laptele; apoi, nu vor mai avea cu ce să se ducă la deal, o să trebuiască să se ducă pe jos, cu secerile pe umăr; apoi, strânsul și treieratul grâului, căratul lui pe arie și celelalte munci: n-au să mai aibă cu ce le face, vor trebui să dea din colț în colț, să bată la porțile oamenilor după vite.

Acest dat din colț în colț îi săra inima Guichii. Și mai ales dusul Moromeților la secerat pe jos. Și încă: Niculae nu știa să secere, Catrina Moromete trebuie să rămână acasă și să facă de mâncare, să îngrijească de păsări, Moromete la fel, cu atâția copii, se dezvățase să muncească, stătea toată ziua pe miriște, zicea că leagă snopii, fuma și umbla încoace și încolo; singurele care aveau să muncească rămâneau cele două fete.

„Na! Să vă săturați, gândi Guica, apropiindu-se de casa fratelui. Să munciți acum să vă iasă ochii din cap. Și până să cumpărați voi cai și oi, se întorc ăia cu buzunarele pline de bani! O să vedeți voi atuncea ce-o să vă facă ei, că v-ați făcut stăpâne pe casa lor!"

Guica se apropie de podișca fratelui și se opri pe ea, uitându-se în curte peste gard. Fata cea mare a lui Moromete, Tita, mătura bătătura cu un târn uriaș făcut din fire de rosmarin. Pe prispa casei stătea, într-o parte Moromete, iar în colțul dinspre drum Niculae și cu sora lui mai mare, Ilinca. Niculae plângea încet, prelung, jelindu-se prostește și spunând mereu unul și același lucru:

- Hai, mă, Ilinco, dă-mi! Dă-mi, mă, Ilinco, n-auzi?! Hai, mă, Ilinco, aaaa! Dă-mi, mă, Ilinco, și mie niște flori!

Moromete bea tutun și se uita spre șosea. Din când în când, cineva trecea pe drum și îl saluta. Moromete răspundea tare, cu multe cuvinte, spunând „bună să-ți fie inima, cutare", sau „să trăiești, mă, Dumitrache!". În acest timp Niculae bâzâia mereu, dar nimeni nu-l lua în seamă, ca și când treaba lui ar fi fost să plângă așa mereu, fără nici o socoteală.

Guica intră încet în curte, cu ciorapul de gât, și apropiindu-se de prispă, dădu bună dimineața. Nu-i răspunse nimeni. Tocmai atunci Ilinca se răstea la Niculae:

- Mai taci, mă, din gură, dezghiocatule! Până mai alaltăieri te-ai ținut de coada oilor și acuma te găsi coroana. Să-ți dau eu flori din grădiniță ca să faci coroană altora! Păi dar!

- Dă-i, fa, și lui niște flori, dosădito, ce ești așa de cârpănoasă?! se auzi din casă glasul mamei.

- Ia mai taci din gură, mamă, ați săpat vreunul grădinița? Să-i dau flori să facă altora coroană! Ia uită-te!

La auzul acestui răspuns, Niculae începu să urle de-a binelea. De astă dată el se ridică și sări spre grădiniță.

- Să nu te prind că iei vreo floare, că-ți rup zulufii, Niculae, amenință Ilinca de pe prispă.