Se sculase deodată de pe prispă și pornise spre casă cu niște pași nesimțiți, Nu era grăbit, dar nici timp de pierdut nu avea. Avea o țintă, trebuia să ajungă acasă, dar ceea ce avea acasă de făcut putea să facă și pe drum. Mergea cu pași egali, fără să greșească, un pas după altul, când pe marginea șoselei, când trecând podișca cuiva și luând-o pe lângă garduri. Nu se uita și nu vedea pe nimeni și pentru întâia oară nu răspunse la salutul cuiva care trecu pe lângă el și îi dădu cu glas tare bună-dimineața. Când ajunse în dreptul casei nimic din înfățișarea sa nu se schimbă; ai fi zis că nu-și va recunoaște poarta și că va merge înainte pe lângă uluci, împins însă ca de un resort mecanic, trupul său împinse mica poartă și pătrunse în curte fără să-și fi mișcat brațele: ușa se deschise și se închise parcă singură. Cu aceiași pași omul urcă scara prispei, străbătu tinda, de astă dată mâna i se întinse și apăsă clanța ușii de la odaie, trecu pragul și se duse spre pat. Întinse brațele și ridică un genunchi, se urcă și întinzându-se pe-o parte își așeză tâmpla pe căpătâi și palma sub tâmplă. Închise ochii și rămase nemișcat ca și când ar fi adormit de multă vreme.
Mama îl văzu din fundul grădinii unde culegea zarzavaturi într-o coșniță. Lăsă coșnița și se grăbi să vie în casă. Le strigă și pe fete și pe Niculae. Ceva din mersul omului îi adiase a nenorocire, o nenorocire cu mult mai mare decât aceea pe care o așteptau din partea perceptorului.
În casă, mama și copiii se apropiară de pat.
- Ei, tată, ce e cu tine?! spuse fata cea mare punând mâna pe umărul lui și mișcându-l să se trezească.
- Ilie, șopti mama speriată, ce s-a întâmplat?! Scoal' în sus! Puse mâna și îl hâțână de umăr, dar omul parcă era țeapăn, parcă închisese ochii pentru totdeauna. Ce e asta la tine, Ilie? Scoal' în sus, n-auzi?! Am trecut noi prin altele mai rele... nu ca acuma că avem de dat câteva mii de lei. O să vindem și-o să dăm! Scoal' în sus!
- S-o fi dus să împrumute și n-a găsit la nimeni, spuse fata cea mare.
- Ei, și din atâta lucru?! spuse mama. O să facem rost și-o să scăpăm. Ilie, ridică ea glasul, n-auzi să te scoli odată?! Și iarăși puse mâna și îl hâțână.
Fără să facă o mișcare, Moromete deschise ochii. Mama și fetele amuțiră.
- Ieșiți afară din casă! se auzi atunci glasul său încordat, care acuma era turbure și însingurat și pe care nu-l mai auziseră până acum.
Rămase cu ochii deschiși și țeapăn într-o așteptare poruncitoare.
Nedumerite și speriate, mama și fetele ieșiră afară. Niculae se uita când la fete, când la maică-sa. El înțelegea cel mai puțin ce se întâmpla.
Curând câinii începură să latre prin apropiere și ceva mai târziu căruțele comisiei opriră în dreptul Moromeților. Bătătura arăta pustie.
- Moromete! strigă unul din comisie.
Dar în locul lui Moromete ieși mama, care fără să se uite spre poartă, se dădu jos de pe prispă și îl goni pe Duțulache în grădină.
Perceptorul, agentul de urmărire Jupuitu și șeful postului de jandarmi străbătură bătătura, intrară tropăind în tindă și pătrunseră în odaie.
- Moromete, scoal' în sus! zise perceptorul așezându-se grăbit pe pat și desfăcând servieta. Dă-mi rolurile comunale! ceru apoi agentul. Are ceva la comunal?
- Are, spuse Jupuitu. Șase sute paisprezece lei.
- Plus două mii pe exercițiul '36 - '37, scrie! plus trei mii pe prima parte a exercițiului curent. Adică nu, pe exercițiul curent îl mai amânăm. Auzi, Moromete? Te amânăm. Plătește restanțele, fonciirea și impozitele comunale.
CITEȘTI
Moromeții de Marin Preda-volumul 1
De TodoAceastă carte este copiată de pe internet și publicată aici!