Cu ușile închise

1

     De fiecare dată când m-ai rănit, am început să plâng tot mai puțin.
       De fiecare dată când ai plecat,  am început să simt tot mai puțin lipsa ta.
       De fiecare dată când nu ai mai privit spre mine, am început să uit ce înseamnă să iubești.
        

           Limba mă înțeapă suficient de mult încât să las paharul pe masă, dar nu mă pot abține. Nici măcar arsura pe care o simt pe gât, până în  stomac, făcându-mă să închid ochii, nu mă poate convinge. Sunt pe culmi acum. Mă detașez și uit de noi. De mine. De ceea ce mi se întâmplă. Oricum, aceasta ar fi ultima dată când voi mai accepta să le semăn. Eu nu sunt asta.  Nu sunt așa și nu mă simt bine în noua mea ipostază. Nu mă  recunosc astfel. Nu-mi face plăcere să mă prefac pentru a fi acceptată. Bine, prefac este mult spus. Schimbat, este mai potrivit în acest context. Încă nu-mi este clar de ce sunt aici. Nu am nimic în comun cu niciunul dintre ei. Nici măcar cu Marc.

        Îmi sprijin capul de umărul lui solid și aștept să termine discuția aprinsă în care este prins cu Kai. Rareori, se uită la mine de parcă ar vrea să vadă dacă mai sunt acolo,  iar eu îi zâmbesc strâmb. „Sunt aici” aș vrea să-i strig. „Te aștept să mă vezi cum mă pierd mereu când mă privești”.  „Aș da orice să am atenția ta doar pentru mine”.  

      Îl văd cum își întoarce privirea spre diferite domnișoare ce defilează mai mult goale prin fața lui, privind avid. Ele nu sunt ca mine. Sau, eu nu sunt ca ele. Părul meu roșcat, ondulat nu se așează atât de perfect ca al lor. Unghiile mele roase până la carne nu sunt colorate. Pielea mea nu e bronzată, chipul nu îmi este atent machiat. Nu sunt superficială și nici nu voi putea fi vreodată,  oricât de mult mi-aș dori atenția lui. Iubirea e o alegere, nu o recompensă. Iar eu vreau să mă aleagă. Să mă iubească. Așa cum sunt, cu pielea albă și picioarele subțiri ca și cum aș fi tot ceea ce el și-a dorit vreodată.

      Îi zâmbesc. Aproape toate fac asta.  O fac pentru că știu că le privește. Și le place. Le face să capete putere, curaj. Ce femeie nu și-ar dori să fie privită?  Să fie dorită?  Iar ele îl privesc. Cu poftă.  Nici nu ar avea de ce să nu facă asta. Marc este un bărbat frumos, atrăgător. Mai mare cu cinci ani decât mine, nu își arată vârsta. Puțin efeminat, dar într-un mod transparent.  Ochii căprui,  înconjurați de niște gene lungi ce ar face orice fată invidioasă, barba doar puțin crescută,  într-un mod destul de masculin dar aranjată perfect,  părul șaten, des, tuns scurt, corpul de zeu olimpic ce pare mai impozant destul statuile grecești... toate astea atrag. Iar el își cunoaște mult prea bine toate aceste atuuri,  ce eu le văd,  în mintea mea dependentă și bolnavă,  doar niște defecte.  Dar mai defectă sunt eu, încercând să adun niște resturi de iubire, sperând să-mi ajungă pentru a nu claca. Pentru a putea trăi mai departe ca și cum totul ar fi normal.

        De când am ajuns în club, nu mi-a adresat nicio vorbă; din când în când își lasă însă mâna să alunece pe fundul meu, strângându-l fără jenă, de față cu toți cei ce ne privesc. Mă simt stânjenită, dar nu pot spune nimic. Nu îmi stă în caracter să îi spun ce simt, așa cum nici lui să asculte ce am eu de zis.

         Inspir parfumul fresh pe care îl poartă și îmi așez o mână pe torsul lui, strângând tricoul alb în degete. Îmi place senzația pe care întregul lui corp mi-o induce atunci când pieptul i se ridică în mișcări regulate. Sunt îndrăgostită. Cu defecte sau fără, iubesc bărbatul din brațele mele.

        Îmi las capul mai în față,  privindu-i chipul frumos, perfect și îmi ridic mâna, încercând să ii mângâi obrazul aspru însă privirea ce mi-o aruncă imediat mă face să îngheț cu degetele-mi lungi, întinse spre el.