Cu ușile închise

29

       Mă poți vedea, acum, că sunt chiar aici? Mă poți auzi? Știi cine sunt? Sau las totul să cadă fără să mă mai țin cu pumnii strânși de vise, fără să îți mai demonstrez cine sunt eu. Sunt tu. Sunt noi.
       Am obosit să mai fiu invizibilă și mă simt de parcă focul ce arde în mine a început să se stingă ușor, lăsând în urma sa doar cenușă,  îmbâcsindu-mi sufletul bolnav.

        Ziua de ieri a trecut pe lângă mine fără ca eu să o pot opri, iar acum trebuie să învăț să traiesc azi. Să trăiesc ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ca și cum zidul ridicat cu atâta trudă nu s-ar fi prăbușit în jurul meu cu un zgomot înfundat și cu praf în ochi, zguduindu-mi visurile și așteptările din temelii. Zguduind tot ce credeam că este mai rezistent.

         Plângerea făcută împotriva lui Kai am retras-o de la politie, mai mult sau mai puțin la îndemnul comisarului Byron. Nu am înțeles prea bine ce se va întâmpla de acum, însă acesta mi-a explicat că procesul va avea loc, dar doar ca o atragere a celor pe care acesta speră să îi prindă. O distragere. În realitate, nu mi-a păsat de capcanele poliției, câtă vreme el va fi liber. Câtă vreme eu am rupt fiecare copie a actelor semnate la poliție pe care numele lui apare, am aruncat totul într-un coș de gunoi apoi le-am dat foc. Inima mea a ars odată cu ele, însă nu regret. E mai bine așa decât cu o inimă făcută bucăți.

        Stau în fața oglinzii de pe hol, încălțată și pregătită de plecare, însă nu știu dacă o pot face. Azi este procesul lui. Azi îl voi vedea, după aceste zece zile de când l-am văzut ultima dată. Buzele-mi încă îi mai simt gustul iar inima încă îmi mai bate agitată când mă gândesc la el, cu toate că am reușit să-mi impun niște limite. Niște bariere. Nu știu cât de puternice sau de fragile sunt, însă sper să reușească să mă susțină suficient și să mă tragă înapoi de la orice impuls inadecvat aș avea.

— Te duci?

        Mă întorc încet spre Ryan, ce stă rezemat de ușă întredeschisă, bătând agitat din picior. Privirea lui spune tot ceea ce gândește, cu toate că gura lui rostește cu totul și cu totul altceva. Încă mai bănuiește ceva, încă mai speră că nu am făcut ceea ce am făcut. El încă speră că nu l-am iertat pe Kai și că nu voi merge azi să-l văd, din nou.

— Da, voi merge, expir cu greu cuvintele ce îmi provoacă usturimi pe gât, fără să îl privesc. Unde sunt...

        Întind mâna spre el, în timp ce vorbesc, dar acesta intuiește mai rapid decât mă așteptam ceea ce eu doresc, așa că îmi întinde stingher cheile mașinii sale. Înghit în sec când degetele mi se strâng pe șiragul metalic ce zăngăne în mâna mea, apoi mă întind spre el, strângându-l în brațe scurt și sărutându-l pe obraz.

— Îți mulțumesc, Ryan, șoptesc spre urechea lui iar mâinile sale se strâng mai flămânde în jurul taliei mele pentru o secundă, eliberându-mă mai apoi oftând.

       Închid ușa în urma mea fără să mă mai uit spre el. Știu că a devenit mult prea implicat iar faptul că eu plec acum la procesul lui Kai, agățându-mă de orice motiv pentru a-l vedea, îl distruge. Îi simt sângele cald scurgându-i-se din vene, laolaltă cu al meu. Sunt conștientă că ar vrea mai mult din partea mea. Și eu aș vrea să îi pot oferi lui ceea ce inima mea se încăpățânează să simtă pentru Kai, însă e prea curând. Sau prea târziu, nu știu. Încă mai am nevoie de timp să îmi vindec rănile adânci.

                               ***

— Sala trei?

       Sprâncenele groase i se ridică nedumerite pe frunte, însă nu îmi răspunde, ci doar își mută privirea din nou pe hârtiile mâzgălite din fața sa, pufnind agasată și urmărind cu degetul arătător câteva rânduri îngroșate.