Cu ușile închise

25

        Mă gândesc cu stupoare cum ar trebui să mă ridic din pat și să îmi las tălpile goale să pășească prudente pe podeaua însângerată. Nu știu al cui este tot acest sânge dar are mirosul meu. Ia forma mea. Are culoarea mea.
Unghiile mi se afundă în carnea fragedă de pe picioare și mă sprijin cu grijă pe ele, ridicându-mă și călcând apăsat pe podeaua mlăștinoasă.
Abia acum îl văd.
—De ce râzi?

      

         Pășesc apăsat în urma lui Ryan urcând cu grijă scările mult prea abrupte. Nu am vrut să luăm liftul căci nu aș suporta să fiu acum într-un spațiu închis cu cineva iar acel cineva să nu fie Kai. Sunt ipocrită, lașă, slabă dar nu pot uita privirea lui pierdută când i-am aruncat bluza în brațe. Nu pot uita dezamăgirea din privirea-i tristă, nu pot să trec peste faptul că inima mea urlă ca nebuna să merg după el.

       Aș vrea să-l transform într-un secret. Să-l păstrez mereu doar pentru mine, să fiu singura care îl cunoaște, să fiu singura care se poate simți împlinită, sau golită complet datorită lui.

      Urma atingerii sale a rămas încă. Este acolo, cu fiecare rid al amprentelor sale sudat în fiecare celulă ce urlă în urma lui.
      Mâinile goale și rănite ce se ridică în aer scuturând tot praful închegat.
      Ochii închiși și obosiți ce încă mai pot vizualiza silueta lui undeva departe, imperceptibilă.
      Inima ce încă tânjește și strigă după ajutor, ajutorul lui, prezența lui, zgârâind pereții sufletului rupți în bucăți.

       Am ajuns într-un punct în care urăsc totul. Urăsc ceea ce eu am devenit, urăsc pe cei ce m-au adus în acest stadiu. Îmi urăsc inima lipsită de viață, o urăsc pentru că nu își poate recăpăta rațiunea atât de vitală acum. Dar, mai ales, îl urăsc pe el. Îl urăsc că-l iubesc.

—Vreau să te simți ca acasă, Dakota!

      Zâmbesc amabil și îmi ridic ochii roșii spre chipul lui Ryan, ce mă privește încordat.

       Gândul îmi zboară inevitabil la Kai și la ochii lui ce priveau penetrabil în sufletul meu. Nu mă pot abține să nu-mi las nebunia să mă poarte cu totul înspre el. Înspre iubirea aia bolnavă pe care a implantat-o iremediabil în inima mea. Sunt bolnavă. Bolnavă de el. Și nu stiu cum mă pot vindeca.

—Te gândești la el?

—Poftim? îmi îngustez ochii și îl privesc nevinovată, de parcă nu aș fi înțeles la ce se referă; dar amândoi știm.

      Își lasă capul pe spate și oftează adânc. Se ferește să mă privească în ochi și trece pe lângă mine călcând apăsat spre canapeaua micuță de lângă ferestrele deschise, lăsându-mi pungile cu haine abia cumpărate pe ea.

—Ryan, nu e așa cum crezi tu, încerc să spun dar mâna lui ridicată în direcția mea mă îndeamnă să tac.

—Asta e și casa ta acum, Dakota, spune grav și mă fixează cu privirea. Un singur lucru îți cer, nu mă minți vreodată și ai încredere în mine. Nu vreau să uiți vreodată că eu sunt aici de partea ta.

      Deschid gura să spun ceva dar trrupul lui solid trece pe lângă mine intrând în bucătărie și închizând ușa în urma lui. Rămân în holul îngust, ținându-mă cu palma de oglinda șerpuită pe perete și uitându-mă înfrigurată în urma lui.

     Mă ignoră. Nu mă vrea acum lângă el iar eu nu știu cum să reacționez. Două lupte sunt prea multe pentru sufletul meu rănit pe ziua de azi și nu vreau să merg după el acum. Sunt sigură că toată situația este oricum mult prea mult pentru el și nu cred că s-ar fi gândit vreodată că va ajunge într-o zi astfel.