Cu ușile închise

11

         Sunt uimită de felul în care inima mea bate. Sunt uimită că încă mai bate, că nu a uitat cum trebuie să simtă,  cum trebuie să mă facă să trăiesc. Însă, doar pentru că îi aud bătăile,  nu înseamnă că trăiesc. Asta înseamnă doar că am învățat să o ignor, așa cum ea mă ignoră pe mine. Înseamnă că nu este vindecată,  așa cum am crezut, ci doar lipită și forțată să lucească în întuneric.

—Ben,  ia-o de aici, aud înfundat tonul scăzut al lui Kai.

          Mă strânge mai tare la piept,  în timp ce mă ajută să merg spre mașina lui Ben. Ajută, e mult spus căci practic sunt târâtă împotriva voinței mele și aruncată pe bancheta din spate a mașinii. Totul se pare că era pregătit pentru plecarea în grabă, pentru răpirea mea iar Kai adună de la picioarele mele o sfoară destul de groasă pe care mi-o leagă strâns pe mâinile-mi transpirate. Nu era nevoie de toate astea, oricum nu mă pot mișca. Nu am cum să mă împotrivesc acum și nici să vreau nu mă pot lupta cu el. Cu călăul meu. 

         Mă leagă rapid,  strâns. Nu mă pot mișca în vreun fel și doar privesc pierdută spre el. Răsuflă adânc,  greu. Pare istovit și îngândurat și nu mă privește deloc.

         Nu îi caut privirea în mod special, dar aș vrea să văd ce se ascunde acum în ea. Dacă regretă vreun pic. Dacă există măcar un gram de remușcare. Dacă e ceva real în el din tot ceea ce mi-a spus până acum.

         Termină de înnodat sfoara groasă apoi se oprește deasupra mea, sprijinindu-și fruntea de a mea. Degetele lui lungi mă ating, ușor pe obraz ștergând picăturile de ploaie amestecate cu lacrimile mele sărate. Deschide gura pentru a spune ceva, dar se răzgândește iute, de parcă nu ar avea nimic bun de spus. Sunt sigură că nu are. 

          Respiră greu și închide ochii pentru o secundă, dar își revine rapid, înainte să îi pot citi bătăile inimii. Rămâne aplecat deasupra mea, în mașină,  dar își ridică privirea spre geamul din spate, încruntându-se.  Starea de șoc în care am căzut nu îmi permite să fiu prea lucidă dar pot observa cât de agitat este Kai. Îmi ridic privirea fantomatică spre el dar nu mă vede. Este nervos și privește atent în spatele mașinii apoi se îndepărtează de lângă mine, însă fără să dispară din raza mea vizuală.  Nu pare  să îi pese de Ryan,  care continuă să zacă sângerând  în gangul cu flori din fața barului,  ci își freacă alarmat palmele privind în spate.

          Curioasă,  privesc doar puțin peste umăr dar este suficient încât să pot vedea semnalele luminoase cu care mașina,  sau mașinile de poliție ce se apropie în ritm alert spre noi, luminează noaptea neagră. Lumina albastră ce pâlpâie printre copaci mă face să sper, speranța încolțind agresiv în inima mea uscată. Mă uit în ochii lui Kai care pare să anticipeze ceea ce vreau să fac căci mă împinge mai tare în mașină, acoperindu-mi gura deschisă cu mâna lui grea și rece.

—Ben, pleacă odată,  urlă scos din minți și îmi eliberează țipătul ce sparge vidul în care sunt prinsă.

          E prea târziu. Ben pornește mașina,  demarând cu un scârțâit sumbru dar nu mă pot opri. Țipetele pe care continui să le scot pe gura uscată se împletesc cu lacrimile ce-mi curg pe obraji,  pe gât,  pe mâini și mă face să nu mai reușesc să respir. Țipetele-mi devin, treptat,  hohote,  urlete,  scânceli. Încerc să îi spun lui Ben să oprească, să mă lase să cobor, să fug,  să-mi tragă un glonț în cap,  dar nu mai sunt coerentă. Zgomotele pe care gâtul meu le produce nu seamănă a cuvinte iar el doar mă privește încruntat, ocazional,  în oglindă. Nu îi pasă. Aș putea să mor și nu și-ar schimba mimica feței. Nu ar da doi bani.

         Nu știu cum îmi rezistă inima,  cum mai rezistă, cum mai rezist eu. Fizic,  psihic sunt distrusă. Sunt ruptă.  Sunt făcută bucăți iar bucățile sunt împrăștiate în toate colțurile, departe,  aruncate în așa fel încât mâinile mele nu pot ajunge la ele. Nu mă mai pot construi după asta. Nu mai am cum să mă repar. În dragoste și-n război e permis orice,  dar el a luat tot. A trecut peste orice regulă scrisă sau nu. Peste orice regulă morală. El a omorât sufletul meu și continuă să ia tot ce vrea de la mine, anihilând, ușor,  tot ce mai e de luat. Mult nu mai are, oricum,  de luat. De ucis. De îngropat.