Cu ușile închise

21

Îmi place felul în care minți.
Cum te minți.
Cum mă minți.
Felul tău malefic de a mă privi în oglinda spartă și de a-mi spune că sunt exact la fel pentru tine. Îmi spui că nu sunt ciobită. Îmi spui că totul e doar în capul meu și că tu mă iubești mult prea mult ca să pleci, ca să mă vezi altfel decât sunt de fapt..
Felul tău de a minți... e perfect. Căci mă faci să mă simt perfect. Perfectă.
Mă faci să arăt bine și într-o oglindă spartă.

Mă opresc din plâns abia când lacrimile refuză să mai curgă. Văd urmele lor uscate pe mâinile-mi albe, pe haine, chiar și pe geamul parțial aburit. Oftez încet, fără putere, și privesc urmele degetelor de pe geam, dar o lumină din depărtare îmi atrage atenția.

Realizez că este prima oară, de când sunt aici, când privesc cu adevărat dincolo de geam. Dincolo de fortăreața ce mi-a devenit loc de veci. Aici am urcat până la cer, apoi am fost aruncată în gol fără nicio șansă de a scăpa. Aici mi-am îngropat inima, undeva adânc unde nu mai poate fi găsită de nimeni, vreodată.

Îmi las atenția captată în totalitate de priveliștea de afară. Îmi dau seama că nu am mai privit de mult timp cerul. Soarele roșiatic de apus. Să-l privesc cu adevărat, nu așa superficial cum privesc de obicei. Să-mi las ochiul minții să îl desneze și memoreze în întregime, să mi-l pot imagina chiar și cu ochii închiși. Așa cum mi-l imaginez pe Kai.

Îmi las fruntea să se sprijine obosită de palmele ce stau lipite de geamul aburit și trag adânc aer în piept. Privesc peste umăr la hainele curate de pe pat, pe care Chase mi le-a adus acum ceva timp în urma, dar pe care nu am îndrăznit să le îmbrac. Singura dată când le-am atins a fost când le-am aruncat pe pat, nepăsătoare.

Nu mă pot schimba acum, nu vreau să o fac. Tot ceea ce am pe mine acum poartă urma mâinilor lui, mirosul lui masculin perfect combinat cu parfumul pe care-l poartă. Am impresia că încă pot simți degetele lui cum strâng flămând materialul șifonat și murdar. Cum mă prinde ca într-o menghină la pieptul lui cu o strângere menită să îmi ia și ultima suflare.

Dacă plec de aici, oriunde aș merge, vreau să port hainele acestea. Așa m-aș simți mai în siguranță și pe el aproape.

Mă desprind cu greu de locul în care zac de câteva zeci de minute și calc apăsat în timp ce merg spre patul rece. Mă așez cu greu, gâfâind puternic, obosită.

Nu mă întind, nu mă fac comodă ci doar aștept. Privesc ușa cu agonie, fără a-mi lua privirea de la ea. Așteptând ca, din moment în moment, Kai să intre pe ușă, să îmi prindă mâna-mi fragilă în a lui, apoi să mă conducă spre ieșire. Noi doi, de mână, împreună, liberi.

Nu știu când am adormit, dar mă ridic panicată când ușa se închide cu un zgomot asurzitor și durează ceva timp să deslușesc silueta umbrită ce stă în dreptul acesteia. Mă sprijin cu mâna tremurătoare de salteaua tare și mă ridic nesigură în șezut, trăgându-mă spre marginea patului.

-Nu te-ai schimbat? Ben mă întreabă acid făcând un semn din cap înspre hainele mototolite pe care stau așezată.

Scutur din cap fără să răspund și mă ridic instabilă, mergând cu pași mărunți spre baie. Nu îl aud în spatele meu, nu îmi mai spune nimic, ci doar așteaptă tăcut, rezemat de ușă și bătând agitat din picior, ca eu să ies.

-Haide să mergem, spune grăbit când pășesc înapoi în cameră și calcă apăsat în întâmpinarea mea, prinzându-mă de mână autoritar.

-Ne așteaptă Kai? reușesc să întreb mergând cu greu în urma lui, menținând ritmul lui cu greu, în timp ce mă târăște nerăbdător pe holul întunecat.