Cu ușile închise

30

       Nu mai știu să recunosc iubirea. Nici măcar nu cred că știu, de fapt, cum să mă port în prezența ei. E dureros, da, dar nu am ce face. Sunt defectă. Nu recunosc semnele ei, nu știu să o accept și nici să o păstrez. Cel puțin, asta înțeleg din toate bucățile mici rupte din inima-mi stricată. Asta înțeleg din toate lacrimile scurse, otrava din vene și cuvintele înfipte în sufletu-mi naiv.

 

      Respir. Mulțumesc lui Dumnezeu, respir. Aerul rece intră năvalnic în plămânii mei, zguduindu-mi corpul înghețat, dar mă simt bine. Mă simt vie. După atâtea zile în care tot ce am făcut a fost să mor, sunt vie.

      Îmi privesc amețită pielea de pe brațe cum se înfioară incontrolabil. Tot corpul meu reacționează așa. E receptiv la el. La stimulii pe care degetele lui le impun cu autoritate, stăpânind totul. Mă las pradă lui, inspirând aerul pe care gura sa îl trimite în direcția mea, printre buzele-i întredeschise. Mă las în vraja lui, fără să mă gândesc prea mult la asta, suspinând surd.

      Oare îi pot spune acum, din nou? E prea curând să îmi las inima să urle dragostea ce se răscolește vulcanic în ea? Nu știu de ce, dar încă regret. Regret că l-am lăsat să intre atât de ușor sub scoarța dură a sufletului meu, râșcâind cu unghiile pe inocența sa. Regret că mi-am permis să mă agăț de el, într-atât încât să îmi pierd propria putere de a mă stabiliza. Dar cel mai mult regret că îl strâng abia acum de mână, că abia acum trăiesc.

       Îmi sprijin un cot pe genunchi, lăsându-mi capul de acesta. Privesc fascinată cum degetul său mare trasează cercuri pe dosul palmei mele stângi, zăbovind mai mult pe inelul subțire ce îmi strânge degetul ca într-o menghină.

—Ăsta e...

       Mă privește pe sub sprâncene, un rictus poposindu-i pe chipul împietrit.
Suspin înainte de a-i răspunde, cu toate că știu sigur că el cunoaște răspunsul fără ca eu să fiu nevoită să i-l spun cu voce tare.

—Da, spun scurt.

      Îi urmăresc reacția, savurând grimasa aproape invidioasă ce îi întunecă chipul frumos pentru o clipă, revenindu-și rapid, ca și cum nu i-ar păsa cu adevărat.

     Îi pasă.

    Știu asta.

    Suspină aproape imperceptibil, continuând să strângă între degete inelul subțire, răsucindu-l cu ușurință pe degetul meu.

— De ce continui să-l porți? vocea îi sună sugrumată,  însă îmi pot da seama că se forțează să pară cât mai detașat cu putință. Adică, de ce ai alege să păstrezi și să porți un inel de la un om care...

— Care m-a vândut?

    Ochii i se ridică pentru o secundă spre ai mei, înghițind întrebarea ce pare atât de dură. Atât de acuzatoare la adresa lui. Îi urmăresc reacția dură ce nu întârzie să apară, chipul schimonosindu-i-se în timp ce își mută privirea undeva, în spatele meu, iar degetele i se opresc posesive pe încheietura mea.
  
       Zâmbesc fără să vreau și fără să fie cazul să o fac. Nu știu dacă am vrut, cu adevărat, să răsucesc cuțitul în rană sau am vrut să-i amintesc felul brutal în care mi-a făcut sufletul să-mi părăsească corpul. Poate și una, și alta. Poate am vrut doar să observ felul în care trupul lui tresare, obstrucționat de cuvintele mele acide.

       Îmi întorc palma, cuprinzându-i degetele groase în ale mele și zâmbindu-i sincer. Pare surprins, însă nu se retrage. Mâna lui se împletește mai bine, mai puternic cu a mea, strângându-mă într-o încleștare fermă, posesivă, aproape dureroasă. Chiar doare. Îmi simt degetele amorțite iar pielea mi se albește inevitabil în lipsa sângelui ce se oprește din a-mi mai iriga venele însetate, însă nu îmi pasă. Senzația ce îmi traversează stomacul, coborând într-un ritm alert până în tălpi, amorțindu-mi întregul corp,
mă face să nu îmi mai doresc altceva acum. Nu vreau să mai simt altceva, hrana pe care el mi-o transmite prin degetele-i bătătorite fiindu-mi mai mult decât pot duce acum. Nu mă privește imediat, așa că îi strâng ușor degetele între ale mele, atrăgându-i atenția asupra chipului meu. Asupra buzelor mele uscate și însetate de el.