Cu ușile închise

14

          Noaptea e primordială. Cu întunecimea ei perfectă,  cu zgomotele înfundate venite din altă lume, cu perfecțiunea întruchipată în foșnetele sumbre. Noaptea a fost creată pentru a fi tu însuți. Pe întuneric poți spune lucruri pe care nu ai putea să le rostești pe lumină. Pe întuneric poți iubi fără să dai explicații. Doar noaptea poți gusta din viață astfel încât să o simți la toată intensitatea sa.

            Pieptul i se ridică în mișcări neregulate, agitate, mortale. Sângele ce i se scurge pe buze, ajungându-i pe maxilar, apoi pe gât nu mă sensibilizează în niciun fel, însă. A atins-o. A lovit-o. Și merită să curgă sânge pentru asta. Merită să simtă mult mai rău decât ea a simțit. Decât simte. Îl împing cu piciorul, când mă așez pe canapeaua de lângă el, și mă aplec spre el, sprijinindu-mi coatele de genunchi.

—Ce naiba faci, Ben? Cum să o lovești?

         Își ridică puțin privirea împăienjenită spre mine, ștergându-și sângele din barbă cu mâneca gecii albe pe care o poartă. Pufnesc amuzat de ironia situației. Aceea era geaca lui preferată.

—M-a provocat, spune simplu, ridicând din umeri de parcă nici nu l-aș fi snopit în bătaie până acum. Nicio curvă nu face asta.

         Nu îmi controlez pumnul ce se lovește puternic de falca lui însângerată și îl aruncă, din nou, la podea.

—Să nu vorbești așa despre ea, mârâi, încordat. Niciodată, pricepi?

          Întind mâna și îl prind de braț, trăgându-l pe canapea, lângă mine. Nu de altceva dar, dacă mai spune ceva nelalocul lui, nu mai ajung să îl lovesc, acolo, pe jos. Și nu merită efortul să mă ridic vreun pic. Nu pentru ce a făcut.

—Ce naiba e cu tine, Kai? reușește să rostească,  scuipând sângele strâns în gură.  De când te interesează pe tine de o...

         Se oprește când sprâncenele mele se adună într-o linie dreaptă și îmi strâng laconic pumnii.

—De Dakota? Care-i treaba?

—Nu e treaba ta, spun acid, rezemându-mă, înapoi, pe canapea.

—Nu o fi, dar nici a ta nu ar trebui să fie, rostește și se întinde spre sticla de apă de pe masă, dar nu ajunge așa că o apuc nervos și i-o arunc în brațe. Cum rămâne cu Marc?

—Ce e cu el? ridic o sprânceană, privindu-l curios.

—Ești tâmpit? Cum ce cu el? Știi că e iubita lui, Kai. Ce naiba?

—Fosta. E fosta iubită, spun printre dinți, încordându-mă.

—Uite, ridică mâinile în aer, aruncând o privire rapidă spre ușă. De ce te ataci atât când e vorba de ea? Ai uitat planul?

—Fir-ar, Ben! Nu-mi spune mie de plan, eu sunt ăla care l-a făcut. Dacă era să mă bazez pe tine sau pe deșteptul de Marc, eram și morți și îngropați. Nici analize nu mai rămânea de noi, așa că du-te naibii cu predicile tale de băiat isteț.

—Bun, oftează și mai ia o înghițitură de apă, atunci ce faci, dai înapoi acum?

—Nu, logic că nu. Doar că...

—Doar că trebuie să tragem noi doar pentru că ție ți s-au aprins călcâiele? Când ai devenit atât de egoist?

—Tacă-ți gura, Ben. Eu sunt egoist? Eu, care v-am adus aici, care v-am arătat cum să trăiți mai bine? Erați niște pârliți înainte de mine. V-am dat tot ce ați vrut și eu sunt ăla egoist?