Cu ușile închise

2

         Îmi spun să merg mai departe, să trăiesc. E ca și cum mi-aș impune să respir după ce sunt închisă într-o cameră vidată. Ca și cum ar trebui să merg pe o stradă întunecată, când eu mă tem de întuneric. Nu am stâlpi de care să mă țin, nu am lumină să văd pe unde merg. Sunt limitată. Și mă împiedic de fiecare groapă, de fiecare piatră, de fiecare om ce trece prin fața mea. Și nu pot trăi așa. Nu am putere. Nu sunt îndeajuns de curajoasă să fac asta.
      
           Încă sunt în stare de șoc. Nu plâng. Nici măcar nu înțeleg ce s-a întâmplat. Îmi țin palmele împreunate în poală si privesc pe geam absentă. Știu unde sunt dar nu știu de ce. Cum a putut să se elibereze astfel? Să se elibereze de mine? Să mă arunce astfel? Să nu îi pese de mine? Știu că am greșit și eu dar... ba nu. Nu. Nu am greșit acum. Eu nu am nicio vină. Eu nu am făcut nimic. El a făcut tot.

         Îmi întorc brusc privirea spre el. Conduce liniștit, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Mâna dreaptă îi stă agățată lejer pe volan iar cea stânga îi sprijină fruntea de ușă. E comod. Și relaxat. Iar asta mă înnebunește tot mai tare. De parcă ar simți săgețile pe care i le arunc din priviri, își întoarce leneș capul spre mine. Nu pare să observe ura cu care îl privesc, nu îi pasă sau nu vrea să o vadă. Nu sunt sigură ce vede și ce nu. Aș vrea să îi urlu în fața tot ceea ce gândesc, să îl lovesc, să îl împing. Vreau să simtă și el ce simt eu. Ce am simțit. Vreau să sufere cel puțin tot atât de mult ca și mine. Dar el, întreg, este impenetrabil. Este intrigant. Nu lasă să îi scape nicio emoție, niciun gând, nicio tresărire.

       Buzele sale pline iau forma unui zâmbet leneș și își întoarce atenția spre drum. Rămân cu privirea pe chipul lui, sorbindu-i zâmbetul. Nu l-am mai văzut până acum. Sunt fascinată de felul în care buzele lui de curbează, ridicându-i colțurile gurii în acest gest complet nevinovat,  dar păcătos. Nu mi-a mai arătat până acum acest zâmbet. Sau, daca l-a arătat, eu nu l-am văzut. Dar acum parca aveam nevoie de el.

—Alea sunt... de la mine sau chiar ai fost cu altcineva? se întoarce liniștit spre mine, după ce se asigură și intră ușor într-o parcare.

        Rămân înghețată, pierzând din vedere buzele lui zâmbitoare.  Nu mai vreau acel zâmbet. Nu mai vreau să mă privească așa cum o face. Nu mai vreau ca eu să aștept să facă asta. Aștept calmă, cât de calma pot, să oprească ca mai apoi să îmi las toată furia să iasă la suprafață. M-a ținut destul de mult timp prinsă în transă. Contactul pe care palma mea îl face cu obrazul său mă ia și pe mine prin surprindere.

—Du-te naibii, Kai. Nu știi nimic despre mine, țip nervoasă în timp ce mâinile mele se luptă cu centura de siguranță, pe care nici măcar nu îmi amintesc când am prins-o. Cine ești tu să mă judeci pe mine? Ești doar un idiot care, până acum, nici măcar nu ai binevoit să mă saluți. Ești acum în măsură să te interesezi de mine? Du-te naibii, bine? Du-te și rămâi acolo.

—Voiai atenția mea? râde, sarcastic, și se întinde peste mine, trăgând centura. Voiai să vorbesc cu tine, Dakota? Voiai să te salut? Ia spune-mi,  ce mai vrei de la mine?  Poate rezolvăm cumva.

        Rămâne aplecat deasupra mea, răpindu-mi aerul atât de vital acum. Îmi limitează mișcările când mâna lui îmi prinde mâinile iar cu cealaltă îmi mângâie suav zona roșie de pe umăr.

—Pleacă de lângă mine, Kai. Nu suport prezența ta, îmi ești îndeajuns de toxic încât să mă îmbolnăvești.

—Și totuși, nu mi s-a părut că ai avea ceva împotriva mea în baie. Dar poate mă înșel.

         Degetele lui masează urma roșie de pe pielea-mi transpirată, încrezător. Aș fi ipocrită să nu recunosc senzația de exaltare ce mi se instalează în corp, atunci când atingerea i se mută mai jos, coborând pe stern. Nu vreau să îl las, nu vreau să îmi simtă inima bătând, nu vreau să mă mai controleze, dar nici eu nu mă mai controlez. Dansul incitant pe care îl face pe pielea mea mă trezește, însă, la realitate și mă dau în spate, lipindu-mă de portiera închisă.