Cu ușile închise

17

          Toți avem nevoie de acel ceva ce ne poate face să  simțim că trăim, să ne amintească că durerea ce ne oprește inima din a bate normal este reală, dar se poate vindeca. Avem nevoie acută de acea scânteie ce îți poate aprinde toate artificiile de pe cerul tău plin de nori și întunecat. De cineva care să te înțeleagă mult mai bine decât tu o poți face, exact în acea clipă propice, în acel moment în care simți că picioarele tale încep să se scufunde ireversibil în nisipul ce se mișcă alert sub tine, estompând realitatea cruntă cu care te lupți.

      

        Adevărul e că nu știu ce simt. Nu m-am gândit că inima mea va ajunge să bată în acest fel încât să mă doară. Sunt prinsă în acest cerc vicios, în capcana pe care el mi-a întins-o cu zâmbetul pe buze. Ciudat e că nu știu ce aș schimba în comportamentul meu dacă aș putea da timpul înapoi. Nu stiu dacă aș alege să mă mint și să schimb ceva, sau să renunț de la început și să nu mai las lucrurile să ajungă atât de departe.

           Nu...nu aș mai repeta asta. Nu mi-aș mai lăsa inima să ajungă acolo unde el nu este. Nu aș mai aștepta, în zadar, o prezență ce știu că nu va fi acolo niciodată. Iar, în fiecare variantă pe care aș alege-o, tot singură aș rămâne. Căci rănile astea pe care el mi le-a făcut nu sunt din acelea care se vindecă ușor. Și aș vrea să nu mai trec prin asta încă o dată.

           Acele lui mi s-au impregnat adânc în suflet. Tot corpul meu resimte atingerea degetelor lui ce mi-au ars pielea puțin cât puțin. Mă arde și acum. Mă doare. Nu știu ce doare mai tare, ce simt mai acut,  lipsa lui de acum sau prezența lui de noaptea trecuta?

       
            Mă ridic cu greu din pat, târându-mi picioarele spre baia mică din cameră. Mă opresc în fața chiuvetei rotunde ce stă încadrată de un perete pe care sunt lipite bucăți mari de oglinzi sparte. Pufnesc când îmi dau seama că această oglindă reflectă exact ceea ce eu simt acum. Ceea ce sunt. Sunt la fel de spartă și ciobită ca și oglinda din fața mea, iar sufletul meu este la fel de peticit și lipit ca și cioburile imense prinse pe perete.

          Mă privesc în oglindă, surprinsă de ceea ce  văd. Imaginea ce se reflectă în oglinda ștearsă din mijlocul încăperii nu are cum să fie aceeași cu cea de zilele trecute . Fata cu cearcăne adânci, negre și ochii roșii nu are cum să fie aceeași cu fata a cărui chip radia de fericire în fiecare dimineață. Fericire că este în viață. Că nu urmează să fie executată într-un mod sinistru de cel de care inima ei se ține cu unghiile, refuzând să se desprindă.

          Privesc scurt în jurul meu. Ar trebui să fac un duș,  dar nu mă simt în stare. Nu sunt sigură că voi putea rezista sub jetul de apă fără să mă prăbușesc. Picioarele nu mă susțin acum iar corpul meu tremură nesigur pe propriile forțe. Sunt slăbită, nemâncată și cu sufletul fărâmițat. E aproape imposibil să pot rezista acum.

          Deschid robinetul argintiu din fața mea cu mișcări precise, mecanice și iau în palme puțină apă. Încerc să îmi șterg fața tumefiată și obosită însă jumătate din apă o pierd înainte ca ea să-mi răcorească pielea uscată. Nu mai încerc din nou. Nu are sens. Știu că, oricum, acolo unde voi fi dusă, nu voi avea nevoie de energie și culoare în obraji.

          Oftez obosită și îmi sprijin mâinile amorțite de marginea blatului rece și ud. Îmi las bărbia să-mi cadă pe piept fără să o pot opri, fără să vreau să o împiedic. Picioarele încep să îmi tremure și mă prind mai bine cu palmele ude de suprafața rece. Încerc să mă misc puțin, numai cât să ajung la baza cabinei de duș din încăpere. Mă sprijin cu mainile de perete și mă las să alunec pe jos, în șezut,  în interiorul cabinei de sticlă. Răsuflu ușurată când mă simt așezată și întind mâna, rotind ușor robinetul apei rece.