Cu ușile închise

22

E în viață?

Cineva a găsit-o...

A văzut-o...

Au fugit...

Nu le-au văzut numărul...

Cine e?

Nu are acte...

Faceți loc...

Nu o pierdem acum...

Nu mai bate...

        Mă doare. Nu văd nimic iar zgomotele înfundate din jurul meu îmi fac urechile să vuiască incontrolabil, cu un volum pe care nu-l pot suporta acum.

        Degetele le simt amorțite, ca întregul corp de altfel, așa că orice mișcare aș încerca să fac îmi este imposibilă.

—Îmi e frig, spun dar nu știu dacă buzele mi s-au mișcat în cuvinte cu adevărat.

        Scâncesc de durere când simt o durere usturătoare cum îmi străbate alert venele și îmi smucesc mâna involuntar.

—Nu te mișca, aud clar undeva în apropiere. O să-ți scoți acul.

          Murmur ceva indescifrabil și mă smucesc din nou, de data aceasta mai ușor.

          Durerea din abdomen îmi amintește brusc de tăișul ce mi-a sfârtecat corpul și încep să respir tot mai agitat. Dinții lui scoși într-un rânjet diabolic îmi apar în fața ochilor, apoi pot simți tăietura ce îmi face sângele să curgă. Pot vedea părul cum îmi este smuls, pot simți metalul zimțat cum mi se înfige în corpul învinețit. Pot vedea moartea cum îmi rânjește batjocoritor, întinzându-și brațele osoase spre mine și făcându-mi semn să o urmez. Iar eu vreau să o fac.

—Dakota, liniștește-te, aceeași voce caldă mă face să o ascult atentă, dându-mi seama că începusem să mă zbat, ținută strâns de niște mâini ferme. E în regulă acum, ești în siguranță.

          Siguranță, gândesc. Ce e siguranța? Unde este și cum de eu nu am găsit-o până acum? Ce naibii caut aici, oricum? Unde sunt?

—Unde sunt? șoptesc cu greu, cuvintele abia reușind să-mi părăsească buzele uscate.

           Aud un zăngănit în stânga mea, apoi, din nou, o usturime în brațe și în vene. O lumină puternică îmi luminează chipul obosit și încep să clipesc continuu, încercând să opresc raza ce îmi bate fix în ochi.

—La spital, răspunde într-un final, expirând cuvintele pe un ton iritat. Nu că nu aș fi ghicit că aici vei ajunge, cândva.

         Îmi închid ochii strâns apoi îi deschid cu greu, întorcându-mi capul ușor spre silueta în alb ce stă lângă mine, privindu-mă pătrunzător.

—Ești un înger? întreb și îmi mijesc ochii uitându-mă atent la trăsăturile lui tulburi.

         Râde. Senin, cald, empatic. Sincer. Își lasă mâna caldă să îmi prindă degetele subțiri și mă mângâie încet, cu grijă, cu degetele sale lungi.

—Pentru tine, oricând, râde și se apleacă spre mine, pentru a-și arăta mai bine chipul atât de cunoscut.

—Ryan, rostesc grav și îmi simt obrajii inundați de lacrimi amare când ultima imagine cu el îmi apare în minte. Ești bine...

          Nu îl întreb. Constat. Îi cercetez chipul în căutarea lor și le găsesc rapid. Nu le pot număra acum, dar sunt multe. Câteva, două cred, sunt mai mari și îi acoperă obrazul drept, unindu-se undeva sub barbă. Unele sunt albe, subțiri, iar altele roșii, adânci.