Cu ușile închise

12

        Priveam pierdut imensitatea întunecată  de deasupra mea. Colosul impetuos ce se ridica ca o statuie în față mă făcea să închid ochii, mijindu-i prostește. Mă purtam ridicol, eram patetic dar doar așa îl puteam privi în ochi. Nu aveam voie să îmi mut privirea în altă parte decât la el. El mă stăpânea în întregime, cu posesivitate iar eu eram doar pionul. Nebunul ce iese în față pentru a apăra regatul.

—Viața ta e în mâinile mele!

—Unde mergem? blonda îmi zâmbește senzual și se agață cu brațele goale de gâtul meu; urăsc atingerea asta atât de falsă,  atât de ipocrită, atât de vorace.

         Chipu-mi impenetrabil încearcă un zâmbet forțat,  în colțul gurii,  și mă împing posesiv în trupu-i subțire,  lipind-o de mașină puternic. Îmi place să-mi arăt puterea iar ea e o țintă mult prea slabă pentru a mă strădui prea mult. Pur și simplu, nu merită un efort prea mare.

          Își ridică imediat ochii căprui,  migdalați spre mine și scutur din cap când imaginea ochilor ei albaștri îmi răsar în minte. Pot să jur că îi pot simți inclusiv parfumul,  mirosul specific pielii ei albe. Mirosul proaspăt de cireșe coapte, ce mă captivează înlănțuindu-mi alte simțuri. Nu mă pot stăpâni să nu compar buzele cărnoase ce gustă, pofticioasă, gura mea, cu buzele ei moi, pline,  dulci. A fost suficient să gust o dată din ea, ca să știu că mai vreau.

          Sunt conștient că este pură atracție,  un fruct interzis pentru mine, o dorință pe care o nutresc, deja, de ceva timp, împiedicându-mă să gândesc și să mă port rațional.  Sau poate doar încerc să mă conving că așa este.

          Deschid ochii și privesc deloc fascinat  fata ce mă sărută cu patos. Toxicitatea pe care Dakota a reușit, cu gesturile ei simple, să mi-o implanteze,  adânc,  în vene, mă face să nu mă pot concentra la modul în care sânii fetei din brațele mele se presează de pieptul meu. Mârâi, nervos și o apuc de umeri,  trăgând-o de pe mine. Nu pot face asta acum, trebuie să mă concentrez mai bine,  să fiu într-un moment în care ochii ei albaștri să nu mă bântuie, să mă pot bucura de prezența feminină din brațele mele, ce mi se dăruiește cu naivitate.

—Hai să plecăm de aici,  spun și urc în mașină,  fără să mai aștept vreun răspuns de la ea; știu că va veni sigur cu mine.

         Pornesc motorul mașinii înainte ca ea să închidă ușa în urma ei. Sunt nervos, agitat,  furios și nu înțeleg de ce. Blonda,  al cărui nume nici măcar nu îl cunosc,  își așează mâna pe coapsa mea, încercând de câteva ori să înceapă o discuție banală, dar superficialitatea și perversitate ei doar mă scot din sărite.

          Îmi strâng mâinile pe volan, privind atent la drum. Nu vreau discuții inutile cu femeia de lângă mine, vreau doar să ajung la hotel apoi să-l sun pe Ben pentru a vedea dacă a rezolvat. Singurul lucru pe care mă pot concentra acum este Dakota. Dimittri îmi suflă în ceafă și vreau să rezolv totul cât mai repede, să scăpăm toți de această problemă. Nu prea mă interesează atât de tare să îi scap pe Ben sau Marc, vreau doar să termin cu totul. Apoi voi putea să mă întorc. Să iau totul de unde am rămas. Să remediez situația pe care am creat-o atunci când am plecat, să-i vindec pe ei în timp ce mă vindec pe mine.

            Intru în parcarea hotelului atât de bine cunoscut și cobor frustrat. Privesc în urma mea și mă opresc când realizez că blonda s-a oprit,  privind fascinată hotelul uriaș ce i se înalță în față. Pufnesc amuzat de reacția ei și mă întorc,  luând-o de mână și trăgând-o după mine pe ușile glisante. Trec pe lângă recepție fără să mă opresc. Știu unde să mă duc. Cartela de la ușă rămâne mereu la mine pentru astfel de situații și domnul Mooney îmi asigură o cameră fără probleme. Îmi e dator vândut. Când l-am găsit era pe jumătate mort, pe jumătate executat. Bătrânețea lui mi-a inspirat suficientă compasiune încât să-i plătesc datoria și să-l ajut să plece.