Cu ușile închise

19

         Încă sunt blocată. Mâinile imi sunt amorțite, picioarele îmi tremură iar sufletul îmi este făcut fărâme. Eu sunt fărâmată complet. Ridic privirea spre cer, spre luna gri ce îmi luminează cerul întunecat. Întind brațele în aer, cerșind. Cerând. Implorând.
—Du-te,  a spus râzând,  nu am lumină și pentru tine. Tu esti condamnată la întuneric. Ești defectă. Du-te! Du-te, am spus!

         Hainele nu mi s-au uscat încă bine, dar nu le dau jos. Mă simt bine așa cum sunt acum și încă pot simți parfumul lui impregnat în țesătura aspră a bluzei pe care o port. Pot simți brațele lui pe talia mea, strângându-mă protector în brate. Îl pot simți atât de ușor încât am impresia că încă mai sunt în brațele lui, legănată de vânt și purtată sub soare.

         Sufletul îmi este moale acum și am lăsat totul să mă acapareze. Nu am mai fugit pentru viața mea. Pentru viața mea am stat. Mi-am înfipt adânc picioarele în pământ și m-am lăsat să cad învinsă doar la picioarele lui, acceptând ceea ce simt. Acceptând că nu pot schimba ceea ce inima mea vrea, oricât de tare ar urla rațiunea. Acceptând că trebuie să înăbuș orice altceva decât pe el.

       
          Mestec cu greu bucata de pâine pe care am cules-o de pe farfuria pe care Ben mi-a adus-o mai devreme. L-am privit intens atunci când a pășit apăsat în încăpere, așteptând o vorbă de la el, așteptând să-mi spună să mă îmbrac și să plec, să mă pregătesc de orice ar trebui să mă pregătesc, dar m-a ignorat. Nu mi-a adresat niciun cuvânt, nu mi s-a mai aruncat nicio haină nouă pe pat, nu m-a întrebat nimeni cum mă simt. Dacă mă mai simt.

        Kai a plecat imediat după ce dansul nostru s-a terminat. Mai bine zis, după ce ne-am îndurat să ne lăsăm trupurile să se despartă. După ce căldura inimii lui nu m-a mai încălzit, am căzut pe podeaua udă din baie și am rămas acolo până când Ben mi-a adus tava asta. Kai nu s-a întors să mă privească. Nu m-a mai atins. Nu m-a mai întrebat nimic. I-a fost suficient cât a simțit.
 
         Regret acum ceea ce i-am spus. Îmi pare rău că i-am spus ceea ce simt. Îmi pare rău pentru că el nu merita să știe. Nu merita să știe că sufletul meu arde în urma lui, lăsând un fum gros să se înalțe. Căci el nu ar vedea, oricum,  fumul.

         Mă chinui să înghit măcar două înghițituri din mâncarea nu prea gustoasă. Ma strâmb inițial când gura mi se strânge la gustul ciudat al mâncării, nu aș vrea să continui, dar este necesar pentru a rezista.  Mestec cu greață și iau rapid un șervețel, scuipând mâncarea mestecată fără să o pot înghiți. Mă simt de parcă tot corpul meu ar lucra împotriva mea ridicând niște bariere invizibile,  fără să-mi mai permită să fac ceva pentru el, pentru mine.

         Împing dezgustată tava cu restul de mâncare mai departe, pe pat, fără să o mai privesc. Suspin și mă ridic cu mișcări precare de pe salteaua ce se îndoaie sub palma mea ce apasă ușor și mă indrept cu mișcări precise spre ușă. Nu vreau să fug, știu că nu aș avea nicio șansă,  vreau doar să fiu sigură că nu sunt singură aici. Vreau să văd unde sunt. Vreau să văd când plec și unde. Vreau să-mi văd sfârșitul poveștii, dacă s-ar putea.

          Întind mâna ce îmi tremură fragilă și apăs pe mâner precaută. Circumspectă. Spre surprinderea mea, ușa se deschide cu ușurință, scârțâind ușor, așa că o deschid larg și pășesc cu pași mărunți pe holul străbătut de razele soarelui tomnatic.

         Merg usor pe holul îngust, ținându-mă cu palma de peretele rece de lângă mine. Nu sunt atentă pe unde merg și nu acord nicio importanță multiplelor tablouri ce împânzesc pereții tapetați sau ușilor încuiate pe lângă care trec, ci continui să merg de-a lungul coridorului,  căutând o ușă deschisă. Nu am puterea să încerc ușile încuiate de lângă mine, mâinile mele amorțite nu ar putea să reușească să le descuie.