Cu ușile închise

15

       Am renunțat să mai alerg pe străzile pustii,  așa că m-am așezat pe betonul rece, trăgându-mi sufletul,  adunându-l din urmă. Căci am obosit să mai trag de mine într-o direcție ce știu că, la un moment dat, se  întrerupe.

       —Nu așa se simte dragostea, spun lăsându-mi capul să se sprijine de pieptul lui.

        Îi aud inima. Bătăile unei inimi nu au fost nicicând mai melodioase,  mai liniștitoare. Mă calmează. Îmi așez palma pe torsul ce i se ridică în mișcări neregulate și oftez. Nu înțeleg de ce l-am acceptat. Nu, nu l-am acceptat, doar mi-am înăbușit ura pe care o nutresc pentru el și pentru tot ceea ce reprezintă. Am anihilat orice sentiment negativ,  lăsându-mă pradă senzațiilor. Lăsându-mă pradă lui, eliberându-mă. Căci doar încuind mintea mea ce continuă să încerce  să mă trezească la realitate pot uita de tot. Sau, măcar, pot încerca.

—Mă bucur să aud asta, rostește cu buzele lipite de părul meu. Nu aș vrea să te rănesc și mai mult de atât. Altfel, nu ai mai putea să treci peste.

        E sigur. Siguranța din vocea lui mă face să cred că a mai făcut asta. Nu știu ce urmează să facă, dar o va face. Și faptul că m-a lipit acum de sufletul său,  făcându-mi imposibilă presupusa plecare, nu îl va împiedica. Nu-i pasă suficient, poate chiar deloc.

—Mă vinzi, Kai?

        A tresărit. Am simțit pe pieptul lui cum corpul i-a vibrat o secundă, indescifrabil,  insesizabil dar am simțit. Sau inima mea a simțit,  nu știu sigur. Mă strânge mai tare în brațele sale, cu toate că eu încerc să-l privesc în ochi. Nu îmi permite, nu cred că-mi poate suporta acum privirea critică și învinsă de pe chipu-mi obosit.

—De unde știi asta?

—Așteptam alt răspuns, nu  să-mi confirmi așa, râd distonant. Lasă-mă,  Kai.

        Profit de slăbiciunea ce simt că i se instalează în corp odată cu întrebarea mea și mă smulg de lângă el, ridicându-mă din pat și  sprijinindu-mă de peretele de lângă ușă.

—Pleacă naibii, Kai. Ce vrei de la mine, de fapt? Dacă tot ai de gând să faci asta, nu aș merita și eu niște explicații?

       Într-o secundă stă în picioare,  lângă mine, cu mâinile rezemate de peretele din spatele meu. Posesivitatea cu care mă ține captivă mă face să închid ochii. Nu vreau să-l privesc acum. Poate e adevărat și ochii care nu se văd,  se uită. Poate uit. Poate dispare. Poate voi putea trăi de acum doar cu adevărul văzut în colțurile buzelor lui. Inima îmi ratează o bătaie atunci când respirația sa caldă, cu un iz de tutun  se lovește de obrazul meu rece. Fatală combinație. Mă transform, inevitabil, sub prezența lui dominantă. Mă domină doar prin felul prin care se impune. 

—Trebuie să plătești niște datorii, Dakota, spune și se apropie de mine, făcând distanța dintre noi să fie aproape inexistentă. Iar mâine vei pleca de aici și pot să te asigur că va fi ultima dată când îți voi mai vedea chipul frumos.

      Își plimbă degetul pe buzele mele, presându-le ușor. Aș vrea să înghit nodul din gât dar gura îmi este uscată iar degetele lui lungi ce-mi mângâie perfid buzele nu mă ajută să îmi pot calma gâtul iritat. Dar nu am nevoie de apă sau aer.  Am nevoie de el, acum.

—Și regreți, Kai?  reușesc să rostesc cu respirația întretăiată.

        Îmi lipesc palmele transpirate de perete și mă împing în față. Nu înțeleg ce joc este ăsta, pe care noi îl jucăm, dar știu că niciunul din noi nu poate câștiga. Nu cât timp am pariat cu viețile noastre.