Cu ușile închise

7

           Nu vreau decât să fiu normală. Îmi doresc cu ardoare o viață normală, o slujbă mediocră, un apartament mic, o mașină economică, un trai decent. Vreau doar lucruri normale, poate prea obișnuite pentru tine și așteptările tale. Dacă așa aș părea mediocră, accept asta cu bucurie. Da, asta vreau. Vreau mediocritate. Vreau normalitate. Singurul lucru pe care îl vreau mult mai presus decât viața mea normală este o iubire supremă. Păcat că noi nu suntem normali iar iubirea este supraestimată.

           Mă uit la ceasul micuț de la mână, după ce tastez adresa pe navigatorul din bordul mașinii. Sunt încordată. Încă mai sunt șocată. Încă nu îmi vine să cred că am fost prinsă într-un astfel de... cerc. Clan. Nu știu exact ce anume.  Totul în mintea mea s-a spart. În suflet pot auzi cioburile naivității mele cum se lovesc continuu de toate organele. Le pot simți. Mă taie. Și mă doare îngrozitor. Am avut tendința, de câteva ori, să îl sun pe Marc. Să îi urlu tot ceea ce nu i-am spus vreodată. Să îi cer explicații, să înțeleg de ce ar face cineva așa ceva,  dar nu am mai avut de ce să fac asta, nu am găsit niciun motiv în mintea mea făcută praf.

          Am realizat, încă o dată, cât de greșit este el pentru mine. Și cât de greșită sunt eu pentru el. Știu că nici eu nu am fost perfectă, toți avem greșeli nenumărate ce ne urmăresc,  bântuindu-ne la fiecare pas, fără să ne lase să ne odihnim, să le uităm, să le pierdem în urmă, dar pentru el aș fi făcut orice. Am stat învinsă, în fața sa și m-am predat lui. Am fost stângace, probabil de aceea l-am pictat atât de inegal în sufletul meu, permițându-i să ia tot ce a putut. Așa, când a plecat, a rupt tot.

         Douăzeci de minute mai târziu intru timorată în clădirea mare de sticlă din centrul orașului. Am întârziat mult, dar trebuie să mai încerc. Nu pot pierde chiar tot. Intru în liftul destul de strâmt ce aștepta deja la parter și arunc o privire rapidă în oglinda din fața mea. Chipul îmi este întunecat, obosit, cu cearcăne adânci. Îmi trec puțin mâinile pe obraji, încercând să nu mai par atât de palidă, însă fără succes.

           Ies din lift și înaintez spre biroul micuț, unde o fată blondă, ce nu pare cu mult mai mare decât mine, stă așezată pe un scaun pe care continuă să se legene câte puțin, privind atentă la calculatorul din fața ei. Părul blond îi este prins într-o coadă lungă la spate iar rochia de zi, albastră tip marinar o face să arate ca și cum abia ar fi coborât de pe podium. E distrată și zâmbește continuu, acest lucru făcând-o să pară foarte tânără. Aș vrea să zâmbesc și eu mai des. Nu mă observă decât atunci când ajung în fața biroului și îmi sprijin ambele mâini de suprafața lui iar o pereche de ochi albaștri se ridică curioși spre mine, zâmbind protocolar.

—Dakota Connor, mă prezint încrezătoare, întinzând mâna peste blatul biroului îngust.  Am, privesc zâmbind forțat ceasul de la mână, ar fi trebuit să am un interviu acum o oră.

          Fata mă privește surprinsă, neînțelegând, probabil, ce mai caut acolo în condițiile astea, dar eu insist când văd că mă ascultă răbdătoare, părând oarecum dispusă să afle ce e cu mine, acolo după atâta timp.

—Știu că am întârziat, și încă mult, dar mă gândeam, poate mai e posibil să susțin acum interviul? Nu încerc să mă scuz în vreun fel, rostesc și îmi caut prin geantă dosarul, întinzându-i-l, doar vreau să știu dacă mai am vreo șansă,  cât de mică. 

         Probabil disperarea, oboseala și rușinea mi se citește pe chip cu ușurință, căci imediat se ridică de la birou susținându-mi privirea.

—O să văd ce pot face, Dakota, zâmbește binevoitoare luându-mi dosarul din mâna întinsă și dispărând în spatele ușilor duble din spatele biroului.