Cu ușile închise

26

         Nu aș putea vedea în întuneric decât dacă mi-ai da foc inimii. Așa aș putea vedea ceea ce chipul tău întunecat ascunde.
         Încă încerc să-mi amintesc cum se simte o bătaie normală a inimii, cum se simte o răsuflare mentolată răcorindu-mi pielea-mi înflăcărată.
      Aș vrea să te pun jos și să renunț să mai aștept și să mai sper, dar gândurile mele sunt îndreptate inevitabil spre tine iar drumul lung ce mi se așterne în față nu este suficient pentru a-mi da seama că totul este greșit și totul este doar un vis.

     

       Urmele roșiatice de pe chip încep să se estompeze cu fiecare rând de machiaj pe care-l aplic, dar parcă nu este de ajuns. Nimic nu este în ultimul timp. Stau în fața oglinzii din baie deja de câteva zeci de minute, însă nu am reușit încă să fiu mulțumită de mine pentru a ieși. Nu pot ieși asa afară, în lume, arătând în acest fel monstruos.

       De când am plecat din spital nu am luat contact cu lumea. Cu nimeni și nimic. Nu am ieșit nici măcar o dată la cumpărături, nu mi-am condus părinții când au plecat în urmă cu câteva zile, nu am ieșit să alerg așa cum obișnuiam. Știu că nu ar trebui să-mi pese, însă îmi pasă. Nu aș putea să rezist simțind toate privirile curioase, empatice, dezgustate asupra mea. Asupra semnelor atât de evidente.

       Rana adâncă din abdomen este aproape vindecată, de o săptămână fiind tratată zilnic de Ryan, iar cele mai mici de pe coaste și cea de pe spate încep să devină tot mai puțin vizibile. Leziunile însangerate de pe chipu-mi brăzdat de pete vineții au început să își mai piardă din paloare, estompându-se ușor, însă nu de tot. Semnele vor rămâne veșnic acolo, ca o mărturie scrijelită a zilei în care viața mea s-a terminat subit sub loviturile dure, metalice pornite dintr-o inimă răzbunătoare. Ele îmi vor aminti mereu de durerea acută pe care am simțit-o, oricât de mult timp ar trece. Nu m-ar lăsa niciodată să uit. Să îl uit. Eu le văd. Eu știu că ele sunt acolo pentru a nu-mi permite să uit.

      Două ciocănituri scurte în ușă mă fac să tresar și să mă uit fugar la ceasul neon de deasupra ușii, zâmbind amuzată de prezența acestuia aici.

—Ies imediat, Ryan, strig încercând să-mi controlez timbrul tremurat al vocii, astfel încât Ryan să nu-și poată da seama de panica ce a pus stăpânire pe mine cu cât timpul trece mai repede.

       Un oftat exasperat de pe partea cealaltă mă face să zâmbesc și mă întind spre ușă, ținând încă strâns în mână buretele fardului, și o deschid rapid.

—Întârziem, știu, spun când acesta deschide gura, dar o închide imediat, râzând, înapoi. Voi fi gata într-un minut.

       Ridic degetul arătător în aer și îmi întorc atenția în oglindă, urmărindu-i, totuși, silueta masivă cum înaintează spre mine, oprindu-se în spatele meu, destul de aproape încât să-i pot simți bătăile inimii proiectate pe spatele meu rănit.

       Îi zâmbesc afabil, privindu-i ochii verzi cum mă fixează cercetători oglinda mare din fața noastră.

       E un bărbat frumos. Recunosc că inima mea se strânge neajutorată atunci când el mă privește așa intens cum o face acum. Este genul de bărbat care nu are nevoie decât de o privire pentru a te atrage. Aș da orice să pot simti pentru el ceea ce inima mea bolnavă simte pentru Kai.

      Ryan este bun.
   
      Ryan este potrivit.

      Ryan nu m-ar răni vreodată.

      Părul șaten ce îi încadrează perfect chipul parcă sculptat, cu nas cârn și buze groase, îi stă răvășit într-un fel suspect de aranjat, puloverul gri înfășurându-i trupul solid într-un mod halucinant. Este perfect. Și sunt sigură că ar fi perfect pentru mine.