Cu ușile închise

27

       Ce ai alege dacă ți-aș spune că tot
ceea ce iubești este în fața ta, asteptându-te, iar singura persoană ce te iubește te privește din spate? Ce ai fărâma prima oară?

      Sau, mai bine spus, cum ai putea să te întorci și să o lovești atât de puternic în inimă?

     Oare îi vei spune că a ajuns la sfârșit?

   

        Am nevoie de asta. Știu, e nebunesc felul în care las vicisitudinea atât de agonizantă să mă îmbrățișeze strâns, mortal, însă am nevoie de el. De senzația de foame, durere pe care el le invocă trupului meu. Sunt conștientă că acestea doar mă distrug, dar sunt distrusă oricum, așa că nu am nimic de pierdut. Nu mai am.

       Poate nici nu este dragoste presiunea pe care o simt în piept atunci cand mă apropii de el. Poate e doar nevoie. Nevoie de aer, de viață. Nevoie de cădere în gol. De adrenalină.

       Focul ce arde cu atâta intensitate în sufletul meu nu este atât de ușor de stins iar asta cred că mai este ultima mea șansă pentru a mă salva de el. Doar luptându-mă cu el mă pot lupta cu mine.

    
       Sunt gata să-mi înfrunt temerile și să văd cum inconștientul meu reacționează la el, acum. Vreau să vad dacă îmi pot îmbrățișa sevrajul cât timp îmi spun că voi fi bine și îl voi privi în ochi.

       De când comisarul Byron și-a dat acordul pentru ca eu să-l pot vedea pe Kai nu am mai fost prezentă. Cel puțin,  nu cu mintea. Nu m-am putut gândi decât la momentul în care îl voi putea întreba ceea ce mă frământă de atâta timp: de ce?

      De ce m-a luat din liniștea rutinii mele aruncându-mă fără milă în abisul său întunecat?

      De ce mi-a permis să mă îndrăgostesc de el?

      De ce nu m-a oprit din a-l iubi?

      De ce m-a vândut atât de ieftin?

      De ce eu?

      Merg cu pași mărunți, instabili în urma gardianului ce continuă să-și învârtă pe deget mănunchiul gros de chei fluierând un cântec anost. Dar nu mă deranjează căci nu sunt atentă la el. Mintea mea este blocată, forțându-se să se protejeze de orice lucru exterior.

      Însă am ajuns prea departe pentru a mă opri acum și înghit cu greu nodul ce mi se formează în gât în timp ce îmi târâi picioarele amorțite pe holurile înguste și reci. Îmi întorc privirea inexpresivă spre pereții gri pe lângă care trec și parcă îi pot auzi strigând la mine. Mă lupt cu o dorință stranie de a mă opri și a-mi lipi urechea de ei, ascultându-le șoaptele răstite. Și știu ce mi-ar spune chiar și fără să înțeleg. Le aud strigătele disperate, dar totodată șoptite, ce încearcă să mă facă să mă întorc și îmi strâng și îmi eliberez agitată pumnii, întinzându-mi degetele subțiri spre ei. Îi ating pentru a-i face să tacă. Îi mângâi în trecere luându-le curajul și implantându-mi-l adânc în trupu-mi înfrigurat. Îmi pare rău pentru ei, dar mor de durere pentru mine.

—Aveți zece minute!

      Tresar când vocea dură a ofițerului tună în fața mea și îmi întorc spășită privirea spre el. Pare plictisit în tot ceea ce face și îi urmăresc mâna cum apasă maladiv  pe mânerul corodat al ușii de metal fără să spun ceva. Îi mulțumesc tăcut, aplecându-mi capul ușor în direcția lui, însă acesta doar pufnește arogant și trece pe lângă mine pe holul pe care am mers până aici.