Cu ușile închise

16

Cu 3 ani in urmă

             Sunt fericit. Mai fericit și mai împlinit decât acum nu am cum să fiu. Parcă e ireal. Îmi e teamă că totul e efemer. Mă aștept din moment în moment să mă trezesc și să constat că nu e decât un vis. Să cad în gol, să mă împiedic și să fărâm totul într-o clipă. Dar nu o fac. Nu o mai fac demult. Ochii mei nu mă mai înțeapă de mult timp. Inima nu îmi mai e frântă, eu nu mai sunt defect. Sunt mai întreg ca oricând.

           Strâng din dinți când deschid ușa glisantă a dulapului minuscul din cameră. Încă mai am impresia că pot vedea câte o pată mică, neobservată pe materialul plăcut la atingere. Pe materialul negru. Dar nu văd nimic și oftez zâmbind, știind că ea acum și-ar pune mâinile în șolduri, dacă m-ar vedea. Ar pufăi scurt, apoi și-ar miji ochii, înaintând spre mine. Eu i-aș ieși în întâmpinare, prinzându-i obrajii în palme, apoi sărutând apăsat ridul ce i se adâncește între sprâncene. Aș râde iar ea m-ar lovi ușor, în joacă peste umăr. "Ești irecuperabil, Kai " mi-ar spune iar eu aș sti că are dreptate. Mereu are.

         Privesc costumul mulțumit. Ea l-a ales. Dar tot ea a reușit și să îl păteze. În ziua aceea i-am tot spus să luăm mașina mea, dar așa e ea. Preferă mersul pe jos oricând în detrimentul mașinii mele de teren. Spune că o sufocă chiar dacă, în realitate, în mașina mea pot încăpea lejer câteva persoane și cu destul spațiu între ele. Mi-am dat ochii peste cap și am îmbrățișat-o strâns, lăsând-o să-și lipească buzele de umărul meu. Apoi am acceptat învingerea. Câștigul ei. Ca de fiecare dată, de altfel.

         Am prins-o de mână posesiv și am tras-o după  mine spre scările rulante ale centrului comercial. Nu știam unde merg, dar ea știa. Ea mereu știe. Am lăsat-o pe ea să vorbească. Am lăsat-o pe ea să aleagă. Nu auzeam  ce spune, dar îi puteam vedea buzele mișcându-se senzual și nu mă puteam gândi decât la cât de mult vreau să ajungem acasă. La cât de mult aștept să îi prind buzele între dinți și să îi strâng trupul subțire, firav peste al meu. Abia astept...  Își mușcă buza și se întoarce spre mine, privindu-mă iscoditor. Sunt sigur că știe la ce mă gândesc chiar și fără să vorbesc. Fără să mă întrebe. Mă cunoaște mult mai bine decât eu o fac iar eu sunt mai mult decât fericit de situația asta. Savurez momentul în care sprânceana i se saltă pe frunte, făcându-mi un semn scurt din cap spre femeia din fața ei ce ne privește, pe rând, nerăbdătoare. Privesc răpus bucățile de material din mâinile vânzătoarei. Mi se par la fel dar nu spun asta cu voce tare. Nu vreau să o rănesc. Mai degrabă mi-aș tăia o mână.

—Alege tu, i-am spus, apoi m-am apropiat de ea și am îmbrățișat-o de la spate, lăsându-mi bărbia să se odihnească pe umărul ei fragil. Orice ai alege e perfect. Ca și tine.

         Și-a ridicat doar putin privirea spre mine, dar am văzut mulțumire pe chipul ei frumos, alb, pur. E fericită că eu sunt fericit. Iar eu sunt fericit dacă ea e fericită.

—Ești irecuperabil, a spus, dar sunt sigur că nu a gândit-o. E încântată să facă asta.

        Am probat multe în acea zi. Mă săturasem deja de la a treia oară, dar nu am zis nimic. Nu am vrut să aștern vreo umbră peste soarele ce își aruncă razele calde din ochii ei albaștri. Asa că am tăcut și am probat până i s-a părut ok. Până a fost mulțumită. Până a fost convinsă.

          L-am luat pe loc. Nu a fost nevoie de alte ajustări,  de alte modificari minore. Oricum nu mai era timp pentru ele. Ce să mai modifici în trei zile?

—La naiba, a răbufnit când ușile deschise din fața noastră au lăsat ploaia să se lipească de obrajii noștri înfierbântați. Ce facem acum cu astea?

         A ridicat furioasă mâinile pline cu pungi de diferite dimensiuni în aer. Am încercat să-mi înfrânez dorința de a zâmbi și de a-i spune cum am dreptate mereu și m-am rezumat la a ridica inocent din umeri.

—Nu avem de ales decât să fugim. Vezi semnul ăla? Am spus și m-am aplecat spre ea, ducându-mi un deget în față și arătând un pătrat albastru ce pândea de după un colț de stradă. Dacă ajungem acolo cu astea întregi, am ridicat râzând ambele mâini pline în aer, suntem salvați.

         Și-a întors doar puțin capul spre mine, dar a fost suficient încât să pot distinge zâmbetul trufaș ce i se așterne nestingherit pe chip. Îi plac competițiile, provocările. Mereu i-au plăcut. E de înțeles având în vedere că asta e ceea ce face mereu, în fiecare zi. E gimnastă. Una din cele mai bune dar, pentru mine, e deja cea mai bună. Nu contează ce zice ea sau alții. E cea mai bună. Nu mă pot abține când îi văd colțurile buzelor ridicându-se într-un surâs poznaș și mă aplec să o sărut însă ea e mult mai rapidă și deja aleargă precoce prin ploaie, râzând și ținând strâns pungile pline la piept.

—Te prind eu, am spus râzând și am ieșit în goană pe strada plină de apă.

          Nu am timp să o ajung și, oricum, nu o pot vedea prea bine din cauza ploii ce îmi bate cu putere în față. Disting cu greu semnul albastru ce stă ascuns printre crengile dese și ude și ajung într-un final lângă ea,  oprindu-mă cu mâinile pe umerii ei. Gâfâim amândoi și râdem nebuni,  nebuni din dragoste, nebuni din furtună și noroi. Niște nebuni sub cerul negru și greu. Încă nu vedem haosul din jurul nostru, tunetele puternice ce fac strada să se zdruncine, fulgerele ce luminează întunecimea așternută în jur. Nu vedem decât dorința pură, nestăvilită. Euforia pune stăpânire pe noi, făcându-ne  să ne pierdem mințile mușcând din fructul pasiunii cu entuziasm și foame, cu tunetele adânc impregnate în memorie și în suflet.
 
          Nu am văzut ce am făcut decât când am întrat amândoi pe ușa apartamentului în care locuiam. Împreună. La început nu ne-am dat seama de unde sunt petele mari de noroi ce se scurgeau de pe pungi, nu ne-am dat seama cât de gravă este situația de fapt. Am vrut să-i reproșez multe lucruri atunci. Am vrut să-i spun, din nou, cât de neatentă este și cât de împrăștiată. Cât de copilă. Dar nu am făcut-o când am văzut cristalele din ochii ei. Scânteile de cristal ce luceau în ochii ei albaștri, triști nu m-au lăsat să spun ce gândesc ba, din contră,  m-au făcut să mă simt mizerabil,  ca și cum totul ar fi din vina mea. Ar fi trebuit să fiu mai atent.

—Lasă, iubito, am spus oftând împăciuitor,  se vor curăța.

         Am mângâiat senin fruntea albă, așezându-i părul negru pe după ureche apoi am lăsat un sărut cast în acel loc.

—Nu avem nicio șansă, Kai, s-a plâns pisicindu-se. Cununia e în trei zile, ce să curățăm? S-a dus naibii totul, a spus trântind pungile pe parchetul curat.

          Am strâns-o tare în brațe și am mângâiat-o pe părul jilav. Mâinile ei mici, firave i le-am luat în ale mele și i le-am așezat pe pieptul meu pentru a-mi simți bătăile inimii în palmele ei. Pentru a realiza că sunt liniștit. Că asta nu schimbă nimic, nu ne împiedică.

—Chiar nu îți dai seama cât de puțin contează asta? M-aș însura cu tine și în tricou și blugi. Nu îmi pasă de alte lucruri, Lara, pricepi? Pentru mine contează momentul unic în care ne vom afla. Lasă artificiile deoparte. Vreau doar să te văd acolo, relaxată, fericită și convinsă.

—Convinsă sunt deja, a spus țuguindu-și buzele într-un mod gingaș, dar inocent. Doar că aș fi vrut ca totul să fie perfect.

—E perfect, am spus zâmbind cât mai convingător. Totul va fi perfect.