Cu ușile închise

6

        Cred că doar m-am obișnuit cu ideea de a iubi. M-am lăsat atinsă de niște vorbe bine alese ce au știut să-mi facă inima să bată într-un mod diferit, nou. Am ales să mă țin strâns cu unghiile de vorbele tale, fixându-le în suflet în cuie căci  nu am fost pregătită să te las să devii încă o greșeală.
    

          Roseville este la o distanță relativ mică de Sacramento. Nu este pentru prima dată când vin aici, așa că nimic nu îmi e străin. Dar acum nu recunosc nimic. Scot telefonul din geantă privind ceasul. Mai am două ore până când trebuie să ajung la interviu, iar eu nici măcar nu știu unde sunt. În ultimele zeci de minute am urmărit absentă locurile prin care trecem, fără să fiu acord atenție drumului destul de lung pe care l-am parcurs.  Muzica rock a acoperit perfect liniștea apăsătoare așternută după plecare așa că acum fredonez distrată versurile melodiei "Behind blue eyes" de la Limp Bizkit. Nu e prima dată când ascult acest gen de muzica, dar este prima dată când îl apreciez, când îl las să mă stăpânească. La fel ca și în cazul lui Kai.

          Privesc cu coada ochiului spre Kai. Mâinile îi stau relaxate pe volan, conducând de parcă ar cunoaște drumul ca în palmă, rareori fredonând. Părul îi stă mult mai răvășit ca de dimineață, iar faptul că își trece constant mâna prin el, îl face să arate și mai... vulcanic. Îmi mușc buza inferioară urmărindu-i buzele depărtate și retrăind momentul în care le-am simțit peste ale mele. Nu a fost așa cum am visat, căci nu am visat niciodată la așa ceva, dar a fost ireal. Perfect, dar ireal. Îmi mut privirea spre brațele sale groase și pe felul în care tricoul i se întinde pe ele la fiecare mișcare pe care o face. Îmi scutur capul, încet, când îmi simt palmele transpirate și apăs butonul de pe ușă pentru a deschide puțin geamul. Știu că a observat că îl privesc iar asta mă face să mă simt și mai incomod, făcându-mă să îmi fie tot mai cald. Nu sunt pregătită pentru ceea ce trăiesc,  totul a venit pe neașteptate. Nu pot face ceea ce fac. Nu cred că pot.

—Ai idee când ajungem? întreb privind pe geam dar îi simt atenția asupra mea.

—În câteva minute, răspunde scurt.

         Mă trag puțin mai spre geam, uitându-mă atentă la locurile prin care trecem. Îmi întorc capul, privind și în spate și îmi dau seama că nu este drumul cel bun. Cel puțin, nu cel către Roseville.

—Poate mă înșel, râd agitată, dar ăsta nu pare drumul spre Roseville.

        Zâmbește larg, fără să mă privească și își întinde mâna spre mine, atingându-mi ușor piciorul gol. Îmi trag piciorul de sub atingerea sa, însă mâna lui mă prinde de coapsă, strângând puternic. Încep să conștientizez gravitatea situației în care mă aflu, pe un drum necunoscut, singură cu el. Mă aflu în mașină cu cel mai mare pericol pe care-l știu.

—Nu pare, pentru că nu e, pufnește amuzat, privind scurt spre mine.

—Glumești, nu? mă  încrunt, privind circumspectă în jur.

—Ți se pare că aș glumi?

        Îl privesc atentă dar nu mi se pare că asta ar fi doar o glumă proastă  iar asta mă face să mă impacientez și mai tare. Totuși, nu îl cunosc deloc iar amintirile a ceea prin ce am trecut în urmă cu puțin timp îmi răscolesc și mai tare mintea, făcându-mă să mă încred. Să vreau să am încredere că nu va face nimic greșit. Și că nici eu nu voi face. Dar nu pot iar teama de incertitudine și pierderea controlului pune stăpânire pe mine, fără să pot opri asta. 

—Du-mă acum în Roseville, vorbele îmi ies tremurate iar el sesizează asta, căci se întoarce spre mine, privindu-mă atent în ochi.

—Nu are de ce să îți fie frică de mine, Dakota, spune serios,  strângându-și degetele pe volanul mașinii.  Mai degrabă aș muri, decât să te rănesc.