Cu ușile închise

Prolog

           E un semn. Sunt sigură că asta e doar un semn cum că nu ar trebui să fiu aici. Îmi place locul, mereu mi-am dorit să ajung aici, dar nu mă simt confortabil. Mă simt privită mai mult decât ar trebui și nu în cel mai bun sens.

           Îmi trec palmele peste pulpele pline de nisip și insist frenetic asupra petei închise la culoare și dureroase, strângând din dinți și închizând strâns ochii. Nu știu unde m-am lovit sau când, dar sigur e un semn că locul meu nu e aici.

           Privesc oftând înspre apă, lăsându-mi ochelarii să se odihnească pe nas pentru a putea privi pe deasupra lor. Trebuie să recunosc că râsetele lor sunt molipsitoare. Chiar dacă nu îmi face placere să îi văd sau aud, tot zâmbesc la auzul fericirii sincere ce se aude dinspre apă. Aș vrea să intru și eu acolo. Mi-ar face plăcere să mă las purtată de valurile înalte și sărate, să râd surescitată cu capul ițindu-se doar puțin din apa învolburată, să mă prind cu palmele de umerii lui pătați de sare marină. Aș adora să fac asta.

—Dakota, știi, cred că ajunge cât te-ai bronzat și ar fi cazul să ni te alături, vocea pițigăiată și falsă a Luisei se aude în dreapta mea și fac un efort supraomenesc să îmi întorc atenția spre ea. Nu crezi că lui Marc i-ar plăcea asta?

         Se apleacă spre mine, sprijinindu-și palmele de genunchi și zâmbind șiret. Nu știu încă dacă să zâmbesc, să îi accept invitația sau să iau o mână de nisip și să o arunc spre ea. Aleg totuși să zâmbesc prevenitor și să îmi așez ochelarii Ray-Ban cu grijă pe geanta de paie de lângă mine.

—Fie, spun inocentă și mă ridic, scuturând restul de nisip de pe coapse.

          Îmi abandonez rapid șlapii de plajă lângă umbrela închisă și înaintez precaută prin nisipul încins de soarele dur al amiezii. Închid un ochi sătulă de soarele ce îmi bate direct în față și încerc să mă ghidez după vocile acute ce știu că le aparțin amicilor noștri.

          Îl pot auzi lejer pe Marc râzând cu poftă și mi-l pot imagina cum capul i se dă pe spate, ținându-și palmele la ceafă și mușchii încordați. Nu pot vedea încotro merg dar mă ghidez după vocea lui. Încep să alerg când nisipul fierbinte începe, deja, să îmi deranjeze tălpile goale și simt cum nisipul se mișcă sub mine sau eu alunec pe el, nu știu exact. Aștept resemnată impactul inevitabil pe care-l voi avea cu nisipul dar simt imediat ceva puternic și la fel de încins ca focul ținându-mă strâns de talie, ridicându-mă de la câțiva centimetri distanță de impact. Respirația mentolată care îmi suflă în ceafă, lângă ureche, mă răcorește instant, nemaiputând să simt soarele fierbinte, nisipul încins sau pielea-mi pătată de pete roșii.

            O briză ciudată îmi străbate corpul înfierbântat, provocându-mi un fior ciudat de-a lungul spatelui ce stă lipit de un corp dur, încordat, transpirat. Sunt în siguranță acum, picioarele mele sunt stabile iar eu nu mai sunt în pericolul de a cădea dar, cu toate astea, mâinile lui continuă să mă țină strâns sudată de el, permițându-mi lejer să-i simt respirația precipitată pe pielea mea înroșită.

—Sunt bine, mulțumesc, îmi poți da drumul acum, reușesc să rostesc și mă smucesc ușor, conștientă de ipostaza mult prea vinovata în care sunt captivă.

         Nu reacționează pe moment, ci doar își lasă brațele puternice să mă strângă mai tare de talie, suflând aer fierbinte, dar răcoritor, lângă urechea mea.

—Kai, eroul zilei, nu? Luisa comentează sarcastic apărând brusc lângă noi iar eu mă simt imediat lăsată pe picioarele mele ce mă susțin încă nesigure. Ești bine, Dakota? Am văzut că erai gata să cazi, ai avut noroc cu Kai că era prin preajma. Asta se întâmplă când stai cu orele jos și nu alergi cu noi, spune mustrătoare.

         Rânjește prevăzătoare, încolăcindu-și brațele lungi în jurul gâtului lui Kai, ce mă privește râzând. Ironic. Cu dispreț. Îi privesc surprinsă cum își întorc atenția unul spre celalalt și zâmbesc într-un fel doar de ei știut apoi se sărută cu pasiune, de parcă eu nu aș fi lângă ei, privindu-i. De parcă nici nu aș exista.

          Îmi dau ochii peste cap, oprind greața ce mi se instalează în organe, și mă îndepărtez de cei doi îndrăgostiți, zâmbindu-i lui Marc, ce îmi vine în întâmpinare. Mă las îmbrățișată și alintată de buzele lui pline, mârâind mulțumită, apoi îmi încolăcesc brațele pe după umerii lui, sărutându-l cast pe obrazul aspru.

—Nu vreau să te supăr, dar prietenul tău Kai se poartă ciudat cu mine, rostesc nevinovată, mângâindu-i obrazul neras cu al meu.

         Sprâncenele lui se ridică curioase, sau intrigate, pe frunte și mă trage mai aproape de el, odihnindu-și mâinile pe coapsele mele.

—În ce fel? întreabă sec.

—Mai devreme m-am împiedicat pe nisip, spun și fac un semn scurt din cap înspre plajă, și el m-a prins. Nu mi-a dat drumul imediat din brațe, chiar dacă nu mai era niciun pericol ca eu să cad. Mi se pare pur și simplu ciudat, rostesc și îl privesc pentru a-i vedea reacția, dar chipul îi este impenetrabil. M-a ținut în brate mai mult decât era cazul, Marc. E ciudat, nu crezi? Și greșit.

         Oftează de parcă ar ști perfect la ce mă refer dar nu lasă să se vadă asta prea mult, luând o poziție dură și eliberându-mă din îmbrățișare. Imi apucă mâinile în ale sale, privind în spatele meu, spre Kai ce continuă să ne privească de pe plajă, apoi mă sărută scurt pe frunte.

—Nu e ciudat, Dakota. Kai e cel mai bun prieten al meu și știu că nu ar face nimic greșit, spune calm.

—Adică nu mă crezi pe mine? Ceea ce a făcut, cum m-a ținut? Ce am simțit eu?

—Nu am ce să cred, iubito, rostește puțin mai acid, zâmbind grav. Sunt lucruri pe care nu le înțelegi acum, dar nu sunt așa cum crezi tu. Hai să mergem, mai stăm doar puțin și mergem să mâncăm la Buffalo's. Am auzit că în seara asta servesc fish and chips.

          Îmi înfrânez dorința de a comenta, de a riposta, de a-i aduce argumente pentru care nu are dreptate. Dar nu pot. Nu cât timp el alege să aibă încredere în Kai, și nu în mine.

          Îmi prinde mâna transpirată în a lui și mă trage după el în apa, iar eu mă las dusă fără rețineri. Nu mai am de ce să încerc să-i explic de ce prietenii lui sunt toxici. Nu ar vedea, oricum. Mă las purtată de el dar mai întorc încă o dată capul spre Kai iar privirea intensă, încruntată, disprețuitoare pe care mi-o aruncă mă face să cred că am greșit spunându-i lui Marc. Am greșit să cred că el nu e destul de periculos. Căci în felul în care mă privește, cu maxilarul încordat și pumnii strânși, poți vedea doar pericol și distrugere. Și pot jura că îmi sunt adresate mie.