ORFANA I. Protectorul

Capitolul I

"Doamne Elmily, nu din nou. Te rog trezeste-te!"

Imi deschid ochii si o vad pe Elizabeth care plange incotrolabil. Abia ii pot vedea chipul prin privirea incetosata de lacrimi. Imi simt pieptul greu, plamanii fiindu-mi lipsiti de aer. Imi agit bratele in aer si scot un tipat. Sunt sleita de puteri si corpul imi este transpirat din cauza somnului agitat. Elizabeth imi prinde mainile intre ale ei si ma spuceste intr-o imbratisare. Pleoapele imi sunt atat de grele, dar refuz sa le inchid din frica. Imi musc buza de jos pentru a-mi opri sughiturile de plans si o aud pe Elizabeth cum isi abtine un suspin.

"Scumpo, ai avut din nou acel cosmar?" intreaba dupa cateva momente de liniste.

Aprob absenta in pieptul ei.

"Voi fi bine," ii raspund in cele din urma.

Incercarea mea de a o linisti nu prea a reusit. Asta ii spun intotdeauna dupa o noapte agitata de cosmaruri. Imi gasesc puterea de a-mi inchide pleoapele, incercand din greu sa imi recapat respiratia. Ochii ma ustura, iar zona tamplelor imi zvacneste, simtindu-mi capul ca o bomba cu ceas, gata in orice moment sa explodeze.

"Azi e prima zi in noua ta scoala," murmura, incercand cu disperare sa imi indeparteze gandurile negre.

Stresul inceperii anului scolar mi-a cauzat o insiruire de nopti albe si stresante. Agitatiile mele nocturne au crescut pe zi ce trece de cand ne-am mutat in Londra. Frica de a interactiona cu un colectiv dupa atat de mult timp, mi-au ingrozit gandurile. Avand drept consecinta cosmarurile nemiloase.

"Elizabeth, mi-e frica. Daca vor rade de mine?" intreb, frica pulsandu-mi din ce in ce mai tare prin vene.

Capul inca imi era pe pieptul ei cald, Elizabeth plimbandu-si agale mana prin parul meu lung. Intotdeauna gaseste metode sa ma linsiteasca, bratele ei m-au ocrotit de mult timp. O alinare ce e ca un colt de Rai printre Iadul mintii mele.

"Nu au de ce sa rada de tine. Esti frumoasa, Emy," ma complimenteaza in timp ca imi da parul dupa ureche.

Intotdeauna spune ceea ce am nevoie sa aud, dar nu si ceea ce imi doresc. Elizabeth cu siguranta nu are habar de tot ce se intampla in colegiile din ziua de azi. Poate acum douazeci de ani, cand era de aceiasi varsta cu mine, lumea era mult mai binevoitoare. Filmele pe care le-am vazut imi demonstreaza contrariul a tot ceea ce imi spune ea.

"Cum spui tu," bomban si ma ridica din bratele sale. Incerc sa ii evit privirea pentru ca stiu ca reactia mea a intristat-o. Trag aer in piept adanc inaite de a ma ridica din pat si ma indrept alene spre baie. Fiecare muschi mi-e amortit din cauza nesomului, iar intreg corpul ma doare de parca as fi fost busita de un camion. Si oricat de mult incerc sa ma intind si rasucesc pentru a-mi desmortii corpul, este fara folos.
Ajunsa in baia micuta, imi dau imediat hainele jos nu inainte de a ma uita trista in oglinda, analizandu-mi corpul palid si plin de rani.
Zabovesc ceva timp in fata ei asteptand parca sa ma transform intr-un model cu un bronz si corp lipsit de orice defectiune.

"La naiba cu tine!" injur in timp ce imi ating cicatricea de pe abdomen ce mi-a patruns pana in suflet.

Sunt scarbita de tot ce tine de felul in care arat. Singurul lucru bun, am luat cateva kilograme de cand m-a adoptat Elizabeth, corpul ajungand la greutatea normala inaltimii mele de un metru saizeci. Dar totusi, cicatricile de pe corp imi vor aminti intotdeauna ceea ce am fost. Nu voi putea fi niciodata o fata frumoasa, perfecta. Ci doar o alta papusa cu defectiuni caruia nimanui nu ii place.
Decid totusi sa intru in dus, incercand sa imi spal toate gandurile negre, insa emotiile primei zile intr-o scoala publica nu-mi dau pace. Sunt constienta ca ma voi confrunta cu multe persoane fara suflet, adolescenti ce gasesc amuzamentul in a face glume pe seama altora, pe seama celor ca mine, fara curaj de a se proteja, fara curaj sa ii confrunte.
Inabus un oftat si ies din dus dupa ce imi spal corpul, infasurandu-mi un prosop in jurul meu apoi intru in camera si incep sa imi usuc parul.
Ma uit pe pat si chicotesc cand vad ca Elizabeth mi-a pregatit hailele. Intotdeauna imi aduce aminte de Carol, de mama mea naturala, si ea obisnuia sa imi pregateasca hainele in timp ce tata imi aducea minunatele lui clatite cu sirop de artar. Micul de jun era o traditie in familia Stone, traditie care din pacate a disparut. Sunt recunoscatoare totusi pentru ca Elizabeth m-a salvat, a depus un efort enorm de a ma pune pe picioare si de a vindeca ranile ce mi-au namacit sufletul de-a lungul anilor.
Incep sa ma pregatesc pentru ca sunt deja in intarziere asa ca dupa ce imi termin de uscat parul ma imbrac cu hainele pregatite de ea si ies din camera alergand, sperand totusi ca voi avea timp sa iau si micul de jun. Slava Cerului ca Elizabeth pregatise deja totul asa ca mananc in graba fiind deja tarziu si sub chicotele ei, alerg repede in masina pentru a pleca.