Am I your obsession?

CAPITOLUL 10

 Alarma nenorocită sună în întreaga încăpere, anunțând ora trezirii. M-am ridicat rapid din pat, de abia așteptând ca această zi să înceapă, mai ales că taică-meo nu era la academie.

Mi-am privit colegul, pe Rain, care își continua somnul dulce, dar nu pentru mult timp; aveam de gând să îl trezesc. L-am apucat de umeri și l-am mișcat ușor, sperând că se va deștepta, însă mormăi ceva de neînțeles, apoi își deschise ușor ochii.

— Scuze, am strâmbat din gură, referindu-mă mai mult la palma pe care i-o dădusem cu o zi în urmă.

Cu siguranță avea să mă ierte pentru asta după ce îi spuneam planul meu de azi, mai ales că reușisem să capăt cheile de la mașină tatei și cardul.

— De ce ești așa plin de viață? mă întrebă blondul, ridicându-se în șezut.

— Pentru că astăzi o să fie cea mai șmecheră zi, am rostit, observându-se de pe chipul meu acel zâmbet șiret.

— La ce te referi?

— Vezi astea? îl întreb, arătându-i mână în care aveam cheile, cardul și țigările.

— Azi o să ne facem de cap în oraș, am continuat eu, prinzându-l de mână și îndemnându-l să se îmbrace pentru că aveam de gând să plecăm cât mai repede posibil, căci deja nu mai suportam locul ăsta.

Mi-am luat o pereche de blugi pe mine, împreună cu un tricou negru, cu câteva inscripții în japoneză pe partea din față, iar la gât mi-am păstrat colierul: era singurul obiect pe care îl adoram de la această școală. Rain se îmbracă la fel că mine, mai puțin tricoul. Al său era de culoare albastră.

Am așteptat până orele de curs au început și am rămas singuri în cameră, putând să ieșim neobservați și să ne îndreptăm spre garaj. Când l-am deschis, în față noastră s-a afișat un BMW M6 Hurricane negru, perfect pentru unul ca mine. Când m-am pregătit să deschid ușa din partea șoferului, Rain mă prinse de mână. 

 — Ești sigur că n-o să ne prindă nimeni? întrebă blondul, parcă îngrijorat.

— Se pare că nu mă cunoști. Stai calm, n-o să ne prindă nimeni, te asigur.

Îmi dădu drumu la mână, timp în care am intrat în mașină, desfăcând și ușa de pe partea blondului.

Scaunele aveau husele de culoare crem, iar bordul era dotat cu GPS și minitelevizor cu touch screen.

Când am băgat cheile în contact, m-a bufnit râsul din cauza expresiei lui Rain, care încă nu părea sigur de ceea ce făceam.

— De ce râzi? m-a întrebă el furios.

Am pornit mașina, nu înainte ca centura să se închidă automat, în scurt timp reușind să trecem de gardienii ce păzeau poarta, fără a-și da seama că eu mă aflăm la volan din cauza geamurilor fumurii.

Ajungând pe autostradă, viteza mea a ajuns la 150 km/h, văzându-l pe Rain cum începe să se panicheze și să gesticuleze din mâini.

— Mai încet! Nu suntem la cursele de mașini, îl aud urlând la mine în timp ce afișam un zâmbet malefic, mărind viteza ajunsă în scurt timp la 180km/h.

Mă apucă de braț, însă noroc că știam să conduc destul de bine și am putut regla direcția mașinii pentru a nu ajunge în primul stâlp. La rugămințile blondului am redus viteza, pentru că nu voiam să facă infarct lângă mine.

— Dacă Leon v-a observa că am plecat? Vom muri amândoi! se agită acesta, prinzând centura cu ambele mâini.

— Nu vom muri. Stai calm, vorbesc eu cu el. Că veni vorba de Leon, ce ați făcut când ați plecat atunci? am întrebat, privind în față, la drum.