Am I your obsession?

CAPITOLUL 25

— Nu mă aşteptăm să vii până aici. S-a întâmplat ceva?

Nu am avut niciun argument plauzibil în faţă unei astfel de întrebări, iar furia mea se lăsă domolită.

— Nu ştiu, am zis neutru, nemaivoind să-i spun adevăratul motiv; era fără rost acum.

Julio îşi trecu neliniştit degetele prin par şi încercă să îşi ţină în frâu iritarea crescândă. 

Nici nu am mai vrut să îl privesc în ochi şi, indiferent cât de mult aş fi vrut să mă abţin, lacrimile începură a-mi umezi chipul lipsit de vină. M-am întors. Am coborît treptele şi am început să calculez neintenţionat metri pe care trebuia să îi parcurg până la maşină, dar parcă paşii mi-erau făcuţi în zadar. 

Nu am auzit uşa în spatele meu, în schimb sonorul aproape mut al unui mers îmi distrase atenţia. Ştiam că el e în spatele meu, dar nu voiam să mă opresc. Nu mai merita efortul, numai avea rost să rămân aici nici măcar o secundă. El o avea pe ea, ea pe el, iar eu eram în afara peisajului. M-am oprit brusc, dar nu cu voinţă mea. O mâna mă trase de umăr, iar eu nu mai aveam putere să-i opun rezistenţă şi undeva în adâncul meu nici măcar nu voiam. 

— Eric, de ce plângi? spuse, ducându-şi mâna cu podul palmei spre obrajii mei, ştergând orice urmă de lacrimă. Părea îngrijorat de starea mea.

Am preferat să păstrez tăcerea decât să-i răspund cu o minciună. Văzând că nu mai am de gând să-i spun ceva, Julio, ca o gazdă minunată, mă lua de mână şi îmi şopti blând:

— Întoarce-te și hai să luăm masă împreună.  

Cu greu, dar am acceptat.

Ne îndreptam spre terasa din capătul camerei de zi. Păşeam uşor încordat, dar în scurt timp ochii mi-au fost luaţi de o lumină slabă și înăbușită în spuma norilor ce înconjurau apusul cu delicate nuanţe de roz-portocaliu. Şatenul îmi făcu semn să mă aşez pe unul dintre cele două scaune împletite din nuiele, ce stateau aşezate în jurul unei mese rotunde, confecţionată din acelaşi material. În câteva secunde, Julio îndepărtă vaza cu bujori de pe suprafaţă din lemn pe care era aşezată o bucată albă, imaculată. 

De-o parte şi de altă a terasei erau agăţate porțiuni mari de pânză de aceeaşi culoare, legate la bază cu o panglică de mătase turcoaz. Perdelele ne lăsau privirea să acopere doar unghiul din faţă al oraşului. Cât timp eu examinăm împrejurările, Julio aşezase pe masă două farfurii, tacâmuri, împreună cu un platou mare cu pește şi lămâie. Lângă, puse un bol cu cartofi dulci, din care ieşeau aburi. Apoi turnă în două pahare un suc de portocale consistent.

— Ai grijă să nu te arzi, mâncarea e tocmai scoasă din cuptor, mi-a spus îndreptându-şi mâna spre obrazul meu şi apropiindu-şi chipul. Buzele ni s-au atins uşor, iar el pătrunse seducător în spărtură dintre ele. Am rămas frustrat de gestul sau, deşi i l-am înapoiat. L-am oprit înante să se ajungă prea departe.

— De ce faci asta? De ce mă săruţi?

— Am simţit nevoia să o fac. Nu te-am mai văzut de mult timp şi... chiar dacă am fost supărat pe tine, am realizat că ai avut dreptate şi, făcu o pauză scurtă, îmi pare rău. Cipriano a minţit în legătură cu tot.

Îl priveam cu ochii mari, surprins de spusele sale. Tot timpul ăsta am stat cu gândul că e supărat pe mine... Acum nu ştiu ce să cred. Să fiu fericit că el ştie adevărul sau să plec cu coada între picioare şi să-l las pe el cu viitoarea soţie?

— De ce nu mai spui nimic, întrebă Julio, ridicându-şi capul din farfurie şi privindu-mă blând. De ce nu mănânci? Nu-ţi place?

— Nu e vorba de asta... am răspuns blând, jucându-mă cu furculiţa în farfurie. Doar că... 

Am continuat pe un ton gânditor, până ce am izbucnit: 

— Cine e femeia aia? Ştii cât am stat şi m-am gândit dacă să vin la tine, să-ţi spun ce simt? Iar când ajung aici, ia ghici, tu eşti logodit cu una. Iar eu rămân pe dinafară, după toate lucrurile alea... după ce m-ai făcut al tău. M-ai făcut să mă îndrăgostesc de tine. De ce, Julio?