Prigoniții

Mutarea

Silvia pov

Am fost puțin speriată cand am coborat din tren. Și am realizat că mă aflu pentru prima oară in viața mea intr-un astfel de oraș mare. Cum era Brașovul. Incerc să imi imi țin cumpătul și să nu las ca frica să îmi domine rațiunea. Intr-un fel e infricoșător să pornești singur la drum pe cont propriu. Cu adevărat o experiență de care speram să nu mă mai bucur a doua oară in viața mea de acum inainte. 

Privesc depășită in jur. O caut pe verișoara mea cu privirea, dar nu reușesc să o găsesc. O mulțime de oameni coboară din trenuri diferite pe peron. Zăresc și unele trenuri venite chiar din București sau Oradea. Simt cum parcă o intreagă lume se deschide in fața mea. Ca să simt brusc o atingere pe umăr.

Tresar și aud un ras cristalin cum imi zice pe nume.

-Silvia, draga mea, ce te-ai mai inalțat de cand te-am văzut ultima oară.

Mă răsucesc abrupt și nimeresc in brațele verișoarei mele din Brașov. Mama era din Brașov, dar se mutase cu ani in urmă in Cluj alături de tatăl meu. De atunci legătura cu sora ei devenise una mai puțin stransă. Cand insă ai mei s-au hotărat să meargă impreună peste hotare să lucreze in străinatate mi-au propus să mă mut cu mătușa mea in Brașov pe toată durata verii. Nu știam dacă era o ședere definitivă ori nu. Ai mei au insistat să merg cu aceștia, să ii insoțesc in afară, dar am refuzat. Ceva mă atrăgea spre acest oraș. De cand mama a inceput să imi povestească despre Brașovul unde s-a născut și a copilărit am simțit cum in pieptul meu ia naștere ceva. O emoție greu de definit. Să fi fost  admirație, curiozitate sau teamă? Nu fusesem spre rușinea mea niciodată inainte in Brașov. Totul urma să fie nou pentru mine ca și pentru un străin.

-Codruța! Mă bucur să te revăd!

-In sfarșit treci și tu prin Brașov. Chiar a trebuit să aștept atația ani după tine! 

-Imi pare rău că a durat atat.

-Și ai 20 de ani, nu?

-Incep să rad și ii indepărtez o șuviță de păr din ochi.

-Nu, fac in luna iulie 24 de ani, Codruța. Tu parcă mergi pe 30 de ani.

-Exact! Și totuși incă mă simt de parcă aș avea incă varsta ta. o văd cum chicotește pornită. Ca să auzim brusc un scurt tușit grav in spatele nostru. Evident că nu am uitat de tine, mătușă Clara.

Imi arunc imediat ochii asupra surorii din partea mamei. Mătușa Clara, sau tuși Clara cum ii ziceam cand eram mică imi zambi atunci scurt, din inimă.Nu o mai văzusem in persoană de la majoratul meu, cand sosise in Cluj special pentru mine.

-Draga ce mai faci? Nu ai idee ce bucuroasă sunt că nu ai plecat cu ai tăi peste hotare. Nu știu sincer ce e uneori in capul Laurei și al lui Ionel. Dar, mă bucur să avem pe toată durata verii aici cu noi. Haide, avem mașina deja parcată. Nu o să dureze așa mult pană ajungem pe strada Iuliu Maniu.

Una din străzile de aici se numea astfel? Credeam că exista numai in București o stradă de genul. 

-Și te-ai căsătorit? o intreb atunci curioasă pe Codruța. 

-Nu. Dar mă intalnesc deseori cu cineva. Incă aștept vreun semn, ceva. Oricum, contează? Ne bucurăm de viață și totul merge inainte. Nu asta e important?

Incerc să nu mă stramb și dau din cap scurt. Mă intrebam sincer cat va mai dura această relație. De obicei Codruța nu stătea prea mult intr-o relație cu niciun bărbat. Mereu ii schimba atat de repede cum se schimbau și anotimpurile pe parcursul unui an.

-Tu ai lăsat vreo inimă frantă in urma ta? rade ea cu putere. Timp in care eu roșesc. Fiindcă știu că nuam avut vreodată un iubit in acel sens adevărat al cuvantului. Am mai ieșit cu baieti. Am fost sărutată de ei. Am dormit cu unul, doi, dar niciodată nu fusese ceva mai mult de-atat.