Prigoniții

Încredere

Vladimir pov

Am stat două săptămani lungi in spital. Ultima din iunie si prima din iulie, să fiu mai exact. Cand am fost in cele din urmă externat in a doua săptămană a lui iulie, eram cel mai fericit om din lume. Sătul de aerul inchis, infect de spital am inspirat prelung și am tot privit in jurul meu de multe ori pană ce am ajuns acasă. 

-In sfarșit te-ai reintors la noi! o aud pe Lavinia cum spune. Ii văd bucuria pe chipul ei micuț și plin de iubire. O trag in bratele mele scurt si imi afund nasul in creștetul capului ei.

-Bine ai revenit fratioare. Ți s-a simțit lipsa. Cumplit. il aud și pe Matei cum spune din pragul ușii. Eusebiu ca de obicei e tăcut și ingandurat. 

-Luati-o inainte. Vin și eu acum. le spun celor doi.

-Nu mai intarziați mult căci am pus deja masa. ingana Lavinia pe un ton entuziast. Mă intorc spre fratele meu de indată ce restul au pătruns iar in casă.

-Eusebiu. 

Ii văd capul cum se ridică brusc din pămant. Nu pare să fie deloc in apele sale de ceva timp incoace.

-Him? Ce e? intreabă el și vrea să pară puternic. Dar eu știu bine că e doar de fațadă.

-Nu e vina ta. Tot ce s-a intamplat cu mine și Silvia...Nu te considera vinovat.

-Dacă aș fi fost acolo poate și ea ar fi acum bine. Fata aia era să moară, a fost in stare critică adusă la spital. L-am auzit pe medic atunci cand a vorbit familiei. A scăpat la limită. 

-Eusebiu...

-Nu imi pasă de ce se intamplă cu acea familie, nu intelege greșit. Dar nu m-aș simți okay să știu că o viață nevinovată s-a stins din vina cuiva din familia mea.

-Crezi că Lavinia a știut că acela va fi deznodămantul? 

-Lavinia trebuie să se maturizeze. Și să fie mai atentă de acum inainte. E o lecție pentru ea, aceasta. Și pentru mine, ca să stau cu ochii pe voi mai mult.

-Nu ești tatăl nostru, ori vreun paznic, Eusebiu.

-Mă simt prost. Am avut parte de așa multă moarte in viața noastră. Uneori vreau ca totul să inceteze. Să nu mai pierdem pe nimeni. Pentru prima oară răman fără vorbe.

Il privesc lung și văd cum isi atinge gura scurt. Ochii lui sunt umezi, văd că se abține cu greu să rămană dur in fața mea.

-Mai ții minte ce mi-ai spus cand am apărut in fața ta in urmă cu un an și cand ti-am zis că sunt gay?

-Da, cum să uit? imi acordă el atenție. Il trag atunci de braț spre mine.

-Atunci iti repet și eu asta. Nu ești singur. Familia ta va fi mereu aici pentru tine. Nu suferi de unul singur. Te rog, lasă-ne și pe noi să te sprijinim și ajutăm cand ai nevoie. Trebuie să ne purtăm unii altora poverile.

-Tu nu ești o povară pentru mine. Nu ai fost niciodată.

-Eh, am fost mereu mai ciufut de fel. ii zambesc atunci bland. Și el atunci se sprijini de mine și iși lăsă capul pe umărul meu.

-Am obosit, Vladimir. Ăsta e adevărul.

-Ești șeful nostru, dar știi că noi suntem o familie modernă, nu? Și că nouă nu ne pasă de ce consideră unii si altii că ar trebui să fim. Dacă nu mai poți, atunci lasă pe mine greul acum.

-Ai fost rănit. Tu ești problema mea majoră acum.

-Eusebiu...

-Dacă Vluku ne atacă avem șanse mari să pierdem. De data asta. ingana el slab.