Prigoniții

Ani grei, promisiuni incălcate

Silvia pov

Au plecat la sfarșitul lunii august.  Nu am fost deranjată de acest nou prospect la inceput. Simțeam că acest test va fi unul ușor. Pe care il vom trece amandoi cu brio in final. Mi-a fost greu să ii refuz acel lanțișor, acea parte din el pe care dorea să o impartă numai cu mine. Dar știu că am făcut alegerea cea bună. Nu am idee ce ne va aștepta viitorul. Am insă incredere in Eusebiu Vereș. Fiindcă de un lucru am fost mereu sigură. Că te intorci intotdeauna la cei dragi ție, la cei la care ții. Și eu cred că sunt acum parte din familia lui. 

Am continuat să lucrez la librărie. Și să petrec mai mult timp cu Codruța și mătușa Clara. Evident, verișoara mea a fost deplin șocată și ultragiată de vestea plecării acestora.

-Deci ticălosul ăla a plecat mai inainte. Știa că asta se va intampla. Nu a vrut să mai de-a ochii cu mine, deci. După ce mi-a mai spus și acele vorbe...Firar, am fost așa o proastă. Să il cred. Am considerat că e diferit, aparte. Făcut pentru mine. Se pare că m-am inșelat. 

Cand a izbucnit in lacrimi la auzul veștii, am intepenit. Cu inima grea. Fiindcă nu ii puteam spune adevărul. Dar nici să o mint nu doream. Matei Vereș nu avea să isi mai facă vreodată din nou apariția in oraș. Ori la ea.

-Imi pare rău că iti zic așa tarziu. 

-E in ordine, verișoară. Nu ai greșit tu cu nimic. E numai vina mea. Nu mi-a zis oare și mama de atatea ori? Parcă am fost insă cu capul in nori zilele astea, in tot acest timp. Visam la ceva impreună cu el. Se pare că a fost așa de greșit incat l-am gonit de langă mine. A plecat mancand pămantul in alt oraș. Am fost se pare prea mult pentru el și delicata sa inimă. Speram să il mai văd insă. Măcar o dată. Incă o dată.

Vocea i se franse iar și am tras-o atunci spre mine. Se intampla totul la o saptamana de la plecarea celor doi intr-o zi de joi, cand eram și eu liberă. Acasă. Ne aflam atunci doar noi două in casă. Am decis să fiu sinceră cu ea. Am sfarșit prin a-mi regreta insă alegerea curand.

***

Nu am inceput să le număr. Nu la inceput. Zilele au trecut. Toamna s-a instalat peste intreg ținutul, iar munca a devenit parcă mai grea ca inainte. Oameni continuau să vină. Vremea zilelor aglomerate de la librărie nu trecuse. In timpul verii am fost nevoiți să facem și inventarul, chiar la final. Dar, acum, toate erau doar amintiri. Fragmente parcă din viața altei persoane. Nu a mea.

O lună, a devenit două, care in final s-au făcut trei. Mi-am spus că vor veni poate la finele anului. Mă gandeam ca va ciocăni la ușa mea, cu un cadou cu panglică colorată și cu acel lantisor al său, in mană. Crăciunul a venit și a trecut. Nu am mai auzit nimic legat de haita lui Ștefan Graur. Nici de Dan Lupu. Știam sigur că războiul incă nu se terminase. Abia incepuse intre aceștia. Nu am mai dat cu ochii nici de acel tip care mi-a salvat atunci viața. 

Viața mea a luat-o atunci pe un făgaș normal. Evident, nu am uuitat vreodată de cele aflate. Dar am simțit cum recapăt controlul asupra situației mele, cel putin. M-am temut că dacă va rămane aici, voi fi aruncată ca și in carti in tot soiul de lupte sangeroase pentru putere. Nu a zis el că lumea sa e una crudă?

Nu s-a intamplat insă așa. Pană și Dan și intregul său neam păreau că m-au lăsat acum in pace. Nici măcar de Hao nu am mai dat. Nu era vreodata la restaurant cand mergeam alături de Codruța. Nici in alte locuri unde obișnuia să le frecventeze alături de mine și Lavinia. Părea ca și cum dispăruse la randul său ca fumul in aer. Odată cu familia Vereș. ODATĂ cu lumea lor complicată. De care am ales să stau incă la distanță. Și să o admir deocamdată de la distanță.

***

Am inceput să il visez prin ianuarie, după sărbători. Imi apărea mereu in tot soiul de ipostaze confuze. Ultimul vis a părut insă mai mult un coșmar.