Prigoniții

Prizonieri

Felix pov

Am vorbit cat de mult am putut cu Silvia. Și am incercat să o pun la curent cu multe evenimente la care nu a luat personal parte in ultimii ani. Tot nu ne-a ajuns insă timpul. Cand Manon și Codruța s-au reintors la noi, am decis că mai bine incheiem de povestit vineri după-amiaza cand aveam să fiu cu intreaga mea familie acasă. M-am decis atunci să o invit pe ea și pe Codruța. Amandouă au părut uimite de invitație dar in final au acceptat. Nu am idee ce au făcut ieri, cele două. Dar, cum astăzi e vineri, sunt destul de nervos. Știu că am acoperit mare parte din aventurile familiei Vereș dar tot mă simt oribil că fac asta. Și totuși, simt nevoia să o includ și pe Silvia. Să o fac să se simtă incă parte din această familie. La care aspira in trecut. Și de care ar fi dorit să se unească.

Nu am idee dacă ce fac e bine ori nu, totuși Silvia merită o explicație. Iar cand am răspunsurile de ce să nu le ofer personal?

-Pari distras astăzi, frate. Incă ești nervos din cauza fetelor? Sunt de treabă amandouă. o aud pe Manon cum spune cu voce joasă din spatele meu. Soțul ei este la muncă. Nu suntem decat noi doi și tata in casă. Copilașul ei se află acum in grija bonei. Și cel mai probabil l-a scos putin la plimbare cat să ii ofere și lui Manon o scurtă pauză de la noua sa viață stresantă de mamă.

-Nu, deloc. mint scurt și mă intorc spre ea. Dar tu? Cum te-ai obișnuit cu toate aceste schimbări? Te bucuri să fii mamă?

-E ceea ce mi-am dorit. Da, sunt fericită. Nu ai idee ce bine mă simt cand mă uit in proprii ochi al copilului meu. Nu despre asta sunt sigură insă că vrei să discutăm.

-De unde te-ai prins că...

-Felix, deși ai fost plecat atata vreme prin alte țări, am rămas in continuare sora ta. Nu există nimeni pe lumea asta care să te cunoască mai bine decat mine.

Mă gandesc atunci la Vladimir și un zambet amuzat imi apare pe buze.

-Cum spui tu soră.

-Ai și tu pe cineva, să ghicesc. Nu ne-ai zis prea multe despre viața ta din Romania. Ori unde stai. 

-Fiindcă nu are vreun rost.

-Și dacă aș vrea să te vizitez pe viitor? ridică Manon din sprancene. Nu se lasă deloc prostită de micul meu șir de minciuni.

-Mă anunți de dinainte. Și vin personal la aeroport.

-Te porți de parcă ai duce o viață ascunsă. Acolo. O viață cu care noi nu am fi de acord.

Incep să bat darabana pe pervazul ferestrei nervos. Ca apoi să simt brusc atingerea ei. Ochii ei sunt acum ingrijorați.

-Ori nu mai suntem cum eram odată? Noi doi? Apropiați unul de altul? Dacă nu ai incredere in mine, de ce mai ești aici? 

-Am vrut să văd cum mai ești. M-am gandit mereu la tine. Și incă te iubesc la fel de mult ca in trecut.

-Atunci? simt cum se strecoară in vocea sa o notă discordantă. Nu inteleg! In plus, și eu am ceva de adăugat. Legat de acea fată, Codruța.

-Codruța? Ce-i cu ea?

-In plus, susții sus și tare că ele sunt prietenele tale, dar par să nu realizeze nici cel mai marunt detaliu legat de familia noastră. Că Ilinca nu e mama noastră. Și că e tot romancă, a doua soție a tatei. Ele nu par să știe de moartea mamei noastre. Măcar le-ai spus cate ceva despre trecutul tău? 

-Nu pot să fiu sincer cu ele legat de cine sunt. E interzis!

-Ei bine, Codruța știe de această lume deja. Nu am idee dacă Silvia e pe aceeași lungime de undă cu verișoara ei, dar una din ele e conștientă de faptul că suntem vanatori.