Prigoniții

Secretele incep să ia viață

Silvia pov

Ziua de joi a fost destul de aglomerată. Cand am ajuns acasă eram obosită incat nu am făcut mare lucru. Cand am ieșit vineri de la muncă eram in culmea fericirii. Acum am timp doar pentru mine. Să mă bucur iar de frumusețile acestui oraș.

Mi-am luat camera foto cu mine și am propriul telefon incărcat la maxim. Bateria mă va ține pană tarziu in noapte. Am reușit să memorez anumite locuri și cum să ajung la ele. Cum este de exemplu Poarta Ecaterinei sau diversele bastioane din timpuri vechi. Nu reușisem pană acum decat să il vizitez pe cel al artiștilor. Știam de altele, al postăvarilor, al tesătorilor  sau al cojocarilor. 

Locul unde preferam să imi petrec timpul era insă Cetățuia. Speram ca atunci ca va fi liberă Codruța să mă poată lua cu ea la cetatea Rașnov. Sunt atat de multe de vizitat. Și am acum tot timpul din lume.

Mă decid atunci să pornesc spre Cetățuia după ce mănanc la o terasă din centru. Iau loc la masă. Și aștept ca să vină vreun chelner spre mine. Imediat un băiat de aceeași varstă cu mine apar in peisaj.

-Oh, nu sunteți de pe aici, este? imi zambește el cald, pe un ton atractiv. Și mă prind că flirtează cu mine. Doresc pret de o clipă să mă avant și să ii răspund acestei atenții, dar cumva mintea imi zboară insă la Eusebiu. Și mă intunec atunci la chip.

-Da, de puțină vreme prin zonă. Aș putea să primesc niște recomandări din partea dumneavoasteă?

-Desigur. incepe el să imi vorbească bland, politicos. De parcă nu sesizează umbra de pe fața mea. Mă uit spre el, dar nu poartă un ecuson din păcate.

-Pot să știu cum vă cheamă? intreb scurt. Doar o curiozitate. Multi chelneri au ecusoane.

-Eh, noi mereu suntem aceia mai cu moț, dacă pot spune așa. Numele meu este Dan. Dan Lupu.

-Lupu? tun amuzată. Și el se aplecă ușor in direcția mea. Pretinde față de cei care ne-ar putea vede că nu m-a auzit. Ce băiat cu tupeu.

Mă abțin să nu zambesc atinsă. Nu cred că există fată să nu primească un compliment sau o astfel de atenție din partea unui tip cu inima deja plină de șovăială.

-Tatăl meu e vanător. Unchiul e pădurar. Iar mama lucrează la serviciile forestiere.

-Oh, o familie dedicată naturii, him? văd cum notează comanda mea in carnețel și cum zambește scurt.

-Și mie imi place să vanez. Mai ales lupi. 

-Lupi? Sunt atat de mulți aici cum se spune? il intreb curioasă.

-Sunt, trebuie doar să știi unde să ii găsești. Inainte să apuc să il intreb mai multe Dan se făcu nevăzut. Și mă lăsă de una singură la masă.

-Dacă ești prietenă cu familia Vereș ar trebui să stai cat mai departe de cei din familia Lupu. aud o voce in spatele meu și aproape că sar in sus de pe scaun. Mă intorc și dau in treacăt cu privirea de un tip mai mare decat mine cu vreo cativa ani, dar incă tanar. Are părul vopsit intr-un roșcat țipător și o pereche de ochi albaștri foarte inchiși. Destul de furtunoși.

-Cine ești tu? La ce te referi? intreb nedumerită, dar tanarul se pierdu atunci in multimea de oameni din apropierea terasei. Am vrut să mă ridic de la masă și să il prind din urmă pe tip, dar am renunțat. La ce oare se referă?

Iau loc iar la masa mea și aproape că sar de pe scaun cand il recunosc pe Hao cum ia loc la o altă masă din apropiere. Nu e singur, ci alături de un alt tip chinez. Același păr brunet. Țepos. Și aspru. Aceiași ochi cercetători, alungiți. Ii privesc uimită pe cei doi. Ca apoi să mă intorc insă cu spatele. Nu vreau să fiu prinsă că mă holbez. Imi scot atunci telefonul și ii trimit un mesaj Laviniei.