Prigoniții

Regrete

Silvia pov

Nu știu la ce să mă aștept. Din partea lor. Prefer atunci să păstrez tăcerea. Mai arunc doar scurte priviri in direcția lor. O tăcere apăsătoare ne inconjoară acum pe toți. Lavinia imi evită privirea, timp in care Felix stă sprijinit de perete cu ochii inchiși. Nu am idee ce gandesc amandoi. Ori ce anume au ținut ascuns de mine in tot acest timp. E oricum un secret ce le poate pune vietile in pericol. Tarziu aud un sunet. Și clipesc din ochi confuză. Fiindcă am sentimentul o clipă că aud un marait venind din camera alăturată. Cea unde a dispărut Eusebiu in urmă cu cateva clipe.

Mă cutremur cand realizez că nimic nu este doar in capul. Fiindcă maraitul ireal se repetă. De această dată mai intens ca prima oară. Simt cum fiori reci incep să mă treacă pe brațe. Moment in care il văd. Un lup alb, probabil cel mai mare lup văzut de mine vreodată in această viațăm, isi face apariția in living. Ii văd labele ce ascund gheare ascuțite, coada lungă care acum se mișcă dintr-o parte in alta ridicată. Ochii lui deschiși se fixează asupra mea indelung. 

-E un lup. spun cu voce tremurată și mă uit spre ceilalți. E un lup in cameră cu noi, baieti. Asta vreți săimi arătați? Observă că sunt acum speriată și Lavinia face atunci un pas spre mine.

-Nu totul este ce pare a fi. Crezi că doar despre asta e vorba acum? Vezi dincolo de tot, Silvia. incurajarile ei nu mă liniștesc. 

-Unde este Eusebiu? intreb. Dar niciunul din ei nu mai răspunde. Aud cum lupul schiaună atunci prelung. Și cum lovește cu laba in pămant. De parcă ar vrea să imi atragă atenția. 

Imi intorc privirea spre acesta. Și observ cum face alți pași spre mine. Mă lipesc de perete cu spatele și imi simt inima cu bate puternic. Nu are insă vreun pic de sens. Cei doi se poartă de parcă lupul nu mă va răni. De ce sunt atat de calmi? Asta dacă nu cumva...

Din senin intregul adevăr mă izbește in plin. Și inchid ochii depășită de cele pe care le trăiesc.

-Nu există cuvintele necesare uneori care să explice un adevăr mai greu de crezut. Lavinia imi vorbește iar. Mereu oamenii vorbesc. Se dau cu părerea. Descriu. Povestesc. Sau trantesc totul așa pe față, atat de brutal...Nu vrem să ai parte de vreun șoc așa mare. Te-am pregătit cat de mult am putut. Am ales să te luăm incet. Fiindcă nu e ușor de crezut. 

-Te-ai fi uitat sigur la noi de parcă am fi nebuni. continuă după Lavinia și Felix pe un ton jos. Il văd cum se uită spre lup cu o privire pierdută. 

-Eusebiu, tu ești? Oh, firar, sunt așa o proastă. Iartă-mă. Iertati-mi modul meu de a intelege totul. Imi acopăr chipul cu mainile. 

Am fost așa oarbă. Ar fi trebuit să mă prind. In locul fricii sunt alt sentiment ia acum loc in inima mea. Disperare. Și durere. Am permis ca Dan să il ucidă pe unul din frații lui Eusebiu. Am fost acolo și nu am impiedicat acea crimă oribilă din a avea loc.

Tristețea mă izbi atunci in plin. Moment in care incep să plang in tăcere. Un alt schieunat mă făcu să tresar. Cand imi ridic privirea din podea remarc faptul că el se află acum langă mine. Ochii lui se uită direct in ai mei. Incă am instinctul acela omenesc de a mă feri de el. De a fugi. Dar incerc să mă lupt contra lui. Este totuși Eusebiu. Nu mă va răni. Nu cum am făcut-o eu din păcate.

-Imi pare rău, Eusebiu. Sunt un monstru. Te rog să mă ierți. ingaim slab. Și intind mana spre el. Nu se feri de atingerea mea. Imi afund mana in blana lui. Și el se lipește atunci de mine cu trupul său. Nu mi-am imaginat vreodată că o să imbrățișez plangand un lup, dar in aceste clipe nu am decat chipul lui Matei in fata ochilor.

-Imi pare rău...e tot ce mai pot spune de față cu ei toți. Fiindcă din senin impart aceeași durere ca ei. Mai ieri l-am văzut viu, ieșind afară la o intalnire impreună cu verișoara mea.