Prigoniții

Te pierd iar

Lavinia pov

De indată ce am izbit suprafața apei m-am calmat. In final, nu m-ar fi ajutat cu nimic in aceste momente panica. Deși inima imi bătea nebunește in piept, am inchis ochii și m-am decis să infrunt frica ce mă cuprindea din interior. Cel mai probabil voi muri, dar cel putin voi avea o alegere. Și trebuie să fiu curajoasă, să incerc măcar să mă salvez. Să mă zbat, chiar și dacă totul va fi in van.

Ceea ce am și făcut. Am simțit o presiune puternică in urechi și un vuiet  asurzitor in capul meu. Moment in care am inceput să mă zbat. Să dau din picioare. Din păcate nu știam să inot. Truoul meu se lupta să rămană la suprafață, dar in final parcă am fost trasă de o forță invizibilă in adancuri. Multi se tem de oceane și mări. Mereu uităm că ne putem ineca și intr-un lac din propriul nostru oraș. 

E din ce in ce mai greu să imi mențin respirația, iar bubuitul din urechi nu mă ajută. Bat din nou apa cu mainile. In mod zadarnic. Incerc să ajung la suprafață. Văd lumina dincolo de apa intunecată, ștrangulată de mai multe plante acvatice. Văd numai bule de aer in jur, o mare de verde și un intuneric straniu. Totul este parcă un susur. Al apei. Ea clipocește. Se lovește mereu de mal și parcă vorbește. Inchid ochii din nou, moment in care realizez că mă duc si mai mai mult acum la fund. Și că am pierdut cel mai probabil lupta. Nu am apucat să imi mai cer iertare. Și m-am lăsat cuprinsă de bratele reci, aspre ale intunericului din jurul meu.

O lume fără cuvinte, vorbe sau lumină. O lume a umbrelor.

Din care nu aveam să mă mai intorc vreodată.

***

Nu ar fi trebuit să mai simt nimic, dar m-am inselat din nou. O presiune puternică. Dorinta avidă a plamanilor mei de a inspira aer curat. Icnesc din senin prelung și mă rup prea brusc de o lume nesimțitoare in care am fost pană atunci pierdută. Incă o simt, acea amorțeală din care te trezește dimineața și nu știi cine ești, ori unde te afli. Dar e mai puternică acea dorintă. Acel sentiment de a mă trezi. Și de a scuipa. Tarziu am remarcat apa ce izbi iarba din apropierea mea. Apă ce imi ieșise din propria gură. Inima imi bate in continuare cu putere și inspir sacadat tușind cu putere. Intregul meu trup tremură. E ud. Și lipicios. Dar cumva, realizez abia atunci acest gand. Sunt vie. Sunt incă in viață. 

Arunc o scurtă privire in jurul meu dezorientată. Mă aflu pe pămant. Dar nu sunt la mal. Văd chipurile mai multor turiști cum arată parcă panicați in direcția unde probabil mă aflu eu. O altă senzația de amorțeală mi se strecoară in oase. Și inchid din nou ochii. Nu inteleg. Ar trebui să fiu...

Nu mai apuc să mai termin insă propoziția.

***

Mi-am revenit la spital, două ore mai tarziu. Cand am reușit să mă conectez in final cu lumea din jurul meu și să nu mai leșin din nou, am văzut cum mai multe perechi de ochi se uită speriate in direcția mea. Dar am recunoscut-o numai pe una dintre ele. Fiindcă se afla cel mai aproape de patul de spital.

-Lavinia! Era chiar ea. Silvia Golescu.

-Ești aici, ești chiar aici cu noi! 

-Dacă te intrebi incă, află că sunt vie. Și că te aud bine. Incetează cu indoiala. Sunt aici, cu voi. reușesc să ingaim după cateva clipe de lupte cu propria mea limbă.

-Imi pare așa de rău! Ar fi trebuit să fac mai multe.

-Ai incercat să te pui cu el. Ai vrut să mă aperi. Știu bine. Nu mai te gandi la nimic. Totul e bine.

-Acum este bine. murmură Eusebiu cu voce joasă. Trebuia să știu că va fi periculos. Dar, credeam că s-a incheiat. Ori că totul va fi mai bine, pentru noi. Nu o mai putem duce așa.