Prigoniții

Alegeri periculoase

Hao pov

Intreaga seară m-am tot sucit in pat. Cand intr-o parte, cand in alta. Fără să pot inchide măcar un ochi. Privirea mi-a fost mereu ațintită către tavan. Dar in locul său eu o vedeam numai pe ea. Pe Lavinia. Fata cu păr blond și ochi albaștri, fata cu un zambet bland și cu inima frantă. 

Cobor in final din pat și imi trec mana peste chip. Sunt confuz. Mai presus de toate complet dat peste cap. Chipul imi e la fel de răvășit ca și tricoul de pe mine. Intr-un final m-am indreptat spre baie. Un duș nu strică niciodată. Mai ales cand ai atat de multe ganduri de care trebuie să scapi la secundă.

După scurtul duș din baie mi-am aruncat un maiou pe mine și am coborat la parter fără să fluier ca in alte dăți vesel. 

Nimeni nu a părut să observe insă fața mea. Nimeni, in afară de fratele meu mai mic, Hu.

-Nu știam că iti pot crește nori pe față. Dar uite că tu reușești mereu imposibilul. Ești mai mohorat decat un nor pe timp de iarnă. murmură el cu voce joasă. Timp in care ai noștri pregătesc masa.

-Nu e timpul pentru hlizit acum. se ia mama de noi. Și il văd pe Hu cum dă din cap resemnat. Arunc o scurtă privire in locul unde tata stă in fata aragazului. Ca de obicei e tăcut. Mereu cu gandurile sale. Rupt complet de viața de familie. Tot ce știe este să fie vanator. Și evident să isi dedice și ultimul strop din el restaurantului, muncii sale de-o viață cum deseori ajunge sî o numească.

Intr-un fel cele două lumi l-au furat de mulți ani de langă noi. Nu că aș indrăzni să spun ceva. Mai știu că in adancul sufletului său nu ar fi părăsit vreodată Sichuan-ul dacă ar fi fost după el. A fost mai mult dorința mamei de a ne imbogăți, de a ne ajunge. Și a avea parte de un nou inceput. Nu că mama ar iubi cultura romanească. La fel ca tata e total despărțit de ea. Știe romană,la nivelul acela conversațional, pentru că la atat s-au limitat in toți acești ani. Hu se pare că incepe să le calce pe urme fiindcă acum vorbim toți in chineză.

-Ceva picant, ca intotdeauna! tună mama numai un zambet, mandră de opera ei. Privesc mancarea și apoi tăițeii din oală. Și simt cum mă cutremur. Nu suport mancarea picantă. Dar in familia noastră ea este tradiție. Ne reprezintă pe noi. Arată cat de chinez poți fi. Ai mei fac parte din acea generație care refuză să devină moderni, să accepte noul și să uite de vechi. In sensul cel mai rău cu putință. Pentru ei, dacă nu mănanci mancare tradițională ești vreun soi de dezertor ca in armată.

-Să măncăm atunci. il aud pentru prima dată și pe tata vorbind. Ocupă locul din capul mesei. Și pret de o clipă imi amintesc iar de Adam Vereș. De tatăl fratilor Vereș. 

-Sigur vei fi okay? riscă o ultimă privire spre mine Hu ingrijorat.

-Sunt okay tigrule. mă decid să il tachinez cu propriul său nume chinezesc. Uneori mi-aș dori să pot avea și eu un altul. Toate numele din lumea asta sună mai bine decat...ei bine, Hao.

***

In oraș se mai află o singură altă familie de chinezi cu care știu că ai mei se află in bune relații. De la vizite dese, la zile intregi petrecute vara in alte zone ale tarii. Ca de fiecare dată mama pleacă alături de doamna Zhang, din familia Zhang la o intalnire ca intre fete timp in care amandoi suntem lăsați pe mana tatei.

-Să incepem atunci antrenamentele.

Din acel moment incepe greul in viața mea. Și cu greu reușesc să mai sper că voi avea prea curand control asupra ei.

***

M-am antrenat in spatele casei alături de tata pană ce am simțit că obosesc. Gardul nou pus de tata in jurul casei noastre e mai inalt decat cel de dinainte și are varfuri ascuțite. Mai știu că a instalat de curand și vreo cateva camere. Sper doar că nu a făcut asta decat in afara casei si nu inauntru. Pentru multi ar părea motive de securitate intemeiate. Pentru tata sunt mici obstacole de a opri ori de a ne anunța prezenta vreunui monstru prin zonă.