Jurământul celor uitați

PROLOG

Eilyra, anul 947, Era Nouă.

  Sunetele răsunătoare și pașii apăsați și rapizi se auzeau de pretutindeni.
Urletele și mârâiturile înfricoșătoare care parcă i se vârau în timpane și se răspândeau prin întregu-i corp, se auzeau din ce în ce mai aproape, împreună cu sunetele de geamuri sparte.

  Ceva se resimțea în aer. Un miros stătut, care îi făcea intestinele să se întoarcă. Nu îl putea asemăna cu nimic altceva din ceea ce nările ei mirosiră până atunci. Era ceva întunecat în acel miros. Ceva străvechi, moștenitor a unei magii pătate de sânge, care-și trăgea originile din ceva teribil, la care nici măcar nu se putea gândi, la vârsta fragedă pe care o avea.

  Își acoperi urechile și nu putu să oprească lacrimile care îi părăsiră ochii. Se întâmpla ceva afară. Ceva îngrozitor. Țipetele care pătrundeau printre pereții voluminoși... Nu erau ca cele victorioase pe care oamenii le foloseau când eroii se întorceau din luptă. Și nu erau nici ca cele de la petrecerile adulților, la care nu era niciodată invitată.
  Acestea... Erau diferite. Ca nimic din ceea ce auzi până atunci. Țipetele astea... ți se vârau în suflet și îl strângeau și zgâriau până la sânge.

  Avuse dintotdeauna un auz și simț olfactiv impecabil. Mama ei îi spunea că e din pricina obârșiei tatălui ei, pe care nu îl întâlnise niciodată în cei șapte ani de viață.
Apreciase dintotdeauna puterea pe care destinele i-au oferit-o. Putu să vadă și să audă mai multe decât copii de vârsta ei.

  Însă acum ar fi preferat să nu se fi născut cu acea putere. 

  Aruncă o privire rapidă spre băiatul de lângă ea care bătea din picior fără astâmpăr.

  Știa că auzea și simțea aceleași lucruri ca și ea. Cum îi numea mama lor? Ah... "două capete ale aceleași monede". Două suflete care împărțeau același dar...și același destin, după vorbele oracolului la care îi duse mama lor.

  Fratele ei sufla aer cald în palmele micuțe pe care și le ținea la gură, încercând să se încălzească. Corpul îi tremura ,și nu era sigură daca era doar din cauza frigului.

  Mereu încercase să pară dur pe dinafară, deși în interior ar fi preferat să stea în camera lui, ascuns sub plapuma călduroasă. Mereu crezuse că, drept singurul bărbat al familiei trebuie să pară puternic în fața celorlalți.

  Chiar dacă încă era prea mic ca să se numească bărbat...

  Își ridică privirea spre tavanul ușor luminat de felinarul susținut de fasciculul de lumină care fâlfâia în bătaia întunericului. . Mama lor era undeva, deasupra lor, împreună cu ceilalți adulți.

  Nu știa ce se întâmpla în afara zidurilor. Totul se întâmplă atât de rapid încât unele detalii încă îi erau neclare în minte. Mama lor îi trezise în mijlocul nopții, o bazaconie care nu se petrecea niciodată, și îi scoase din camerele lor în mare grabă. Nu putu să nu observe agitația din conac, gărzile care mișunau în jurul lor, armura pe care mama ei o purta doar în mod demonstrativ la întâlnirile oficiale ale consiliului, pentru că nu avusese niciodată nevoie de ea într-o luptă reală.

   Doica lor, și totodată și Maestrul lor de instruire a magiei, îi întâmpină la baza scărilor din aripa de nord, împreună cu țipetele și zvâcnetele provocate de magie ce izbucniră afară. Nu apucă să întrebe ce se întâmplă, căci mama lor, Ducesa Isleen Aryddees, le sărută obraji și îi strânse în brațe atât de strâns încât aproape îi sufocă și îi lăsă în grija doicii lor care nu le lăsă vreme de gândire înainte de a-i teleporta la subsol, spre catacombele ce serveau pentru protecție în timpul asediilor.