Jurământul celor uitați

Capitolul 19

*O săptămână mai târziu*

 
   Ultimele zile se dovediră a fi un coșmar, un vis horid din care nu putea să accepte că făcea parte. 
   Cunoștea natura umană și toate întunecimile ei, cât de departe putea merge o ființă pentru a-și salva descendența, și totuși, unele lucruri încă nu eșuau să-l uimească.

  Își încleștă maxilarul și îmbrânci tânăra firavă, obligându-i corpul plin de tăieturi deschise să rămână în rândul celorlalți cinci prizonieri. Abia reușea să se mențină pe picioare, balansându-se la fiecare pas făcut și nu putea spune dacă era din cauza deshidratării sau a cicatricilor și a vânătăilor pe care gardienii au fost mai mult decât bucuroși să i le ofere.

  Decretul reginei a fost făcut public în urmă cu o săptămână și nimeni nu a avut dreptul sau îndrăzneala de a i se opune, oricât de nedrepte și întunecate erau lucrurile pe care le cerea înfăptuite. Nici nu putea spune cu siguranță dacă locuitorii și-ar fi dorit să se opună împotriva-i.

  După ce servitoarea aflată in slujba reginei a fost ucisă, familia regală a impus întregului regat să anunțe orice informație legată despre grupul rebelilor implicați în acele acte. Și deși el știa că nu asta se întâmplase și că nu rebeli fuseseră de vină, restul regatului acceptă cu prea mare plăcere porunca, în speranța că se vor simți protejați de ceva ce nu semnifica o amenințare pentru ei.

  Nici măcar nu conta dacă erau rebeli cu adevărat sau nu, căci nimeni nu investiga dacă denunțurile erau cu adevărat motivate. Nu conta că erau copii, bătrâni, femei sau bărbați. Era nevoie doar ca numele lor să fie scris pe o foaie și înmânat celorlalte astfel de grămezi de liste și moartea le era asigurată.

  Și el fusese suspectat, din cauza apropierii lui de presupusa Eralyn – sau oricine ar fi fost tânăra căruia i se atribuise chipul partenerei sale. Avuse noroc cu Theodor care garantase pentru el în fața familiei lui și fusese, astfel, grațiat.

  Nu prea îl încălzea ideea că ocaziile în care îl salva începeau să devină mari la număr.

   Nu însemna totuși ca își ridicară suspiciunile definitiv.  Simțise de nenumărate ori în ultimele zile prezența unei magii care îi urmărea fie care pas.

  Uneori, nu aparținea doar trimișilor reginei.

   Își menținu respirația joasă, și gândurile ascunse cât pașii rapizi —dar destui de înceți încât să le permită trecătorilor să își exprime disprețul verbal, sau fizic—, l-au condus pe același drum pe care se ruga la fiecare sfârșit de zi să nu mai pășească.
   Piața centrală era, asemenea ca în fiecare zi, plină. Gărzile despărțiră mulțimea pentru a trece, iar oamenii îi blestemară pe prizonieri când trecură pa lângă ei, într-un cor de voci puternice.

  Se întreba când exact aveau să se sature din a privi aceste execuții brutale. Pierduse numărul celor care își pierdură viața în acest loc.

  Își trase suflul și își păstra poziția stabilită. În fața sa se întindea, pe o podea de lemn construită special pentru aceste execuții, ștreanguri care își așteptau victimele.

   Aruncă o privire rapidă asupra burții umflate a ultimei femei care trecu pe lângă el. Copilului ei i se fura viața chiar înainte să înceapă. Se întreba pentru ce fusese denunțată. Soțul ei era un presupus rebel? Un frate? Un vecin? Oare chiar ea fusese acuzată de acte inculpatoare?

  Își scutură capul cu dezamăgire și aruncă o ultima binecuvântare spre zei.

  Era bucuros că nu fusese pus acolo sus, în plutonul de execuție. Luase mult prea multe vieți nevinovate pentru o lunga perioada de timp și jurase că nu o să o mai facă. Nu în acest mod.