Jurământul celor uitați

Capitolul 4

*Trei săptămâni mai târziu*

  Nu îi venea să creadă că face asta! Era dusă! Sau poate că își pierdu mințiile crezând că ceea ce face este o idee bună.  

  Își flutură evantaiul la nivelul gurii și aruncă o privire spre intrarea grădinii, întrebându-se dacă nu cumva era prea târziu să abandoneze planul și să se întoarcă naibii la palat. Cu siguranță exista și o altă cale. Una care să nu o înfunde atât în rahat!

  Încercase să se apropie de prințesă! Chiar încercase!
  Însă renunță după o săptămână și jumătate de încercări care s-au dovedit a fi deplorabil de nereușite.

  Pentru un anumit motiv, Saphine refuza să o lase să lege vreun fel de relație cu ea.
  Și într-o situație diferită, ar fi  apreciat-o pentru asta! Era destul de inteligentă încât să realizeze diferența dintre ele și distanța care trebuia impusă.

  Însă acum avea nevoie să devină prietena ei! Avea nevoie să o facă să aibă încredere în ea!

  Trebuia să afle ce naiba pune la cale. Fiindcă mintea-i nu reuși să concretizeze ceea ce vedea cu adevărat la început, însă apoi,nu la mult timp după ce cei doi suspecți au părăsit biblioteca, a simțit izul –de neperceput pentru altcineva– din aer și realizarea a lovit-o. Nu venea de la un ementalist. Și nici de la vreo specie de pe Continent. Cunoștea prea bine mirosul, înțepător, aproape insuportabil, o combinație de cadavru putrezit și amoniac. Îl întâlnise și eliminase de prea multe ori ca să îl poată uita. 

  Prințesa se întâlnea cu un xalgothian. Și după puterea pe care a resimțit-o în urma acelei prezențe, era unul puternic. 
  Încă nu înțelegea în totalitate cum era asta posibil. Însă trebuia să afle. Pentru că dacă intențiile prințesei nu erau inocente... atunci amenințările nu se aflau doar la granițe.

  Însă planul prin care avea să afle asta, nu era prea strălucit. În special partea care o implica pe persoana ei. 

  După ce a ajuns la concluzia că nu are nicio șansă de a se apropia de prințesă prin intermediul slujbei ei, schimbă strategia. 

  Prințesa nu prea avea prieteni, din câte observase. Nu știa dacă era din cauza titlului, sau dacă doar îi displăcea să fie înconjurată de oameni. Spera să se încadreze în prima categorie, totuși. 

  Pentru că dacă singurătatea ei implica titlul, asta însemna că undeva, chiar și într-un mic colțișor al inimii, jeluia după un suflet care să îi țină companie. 

  Și aici intervenea ea.

  Sub înfățișarea unei nobile de curând sosită în capitală, cu un titlu nu foarte influent, dar care se ridica rapid în vârf la malul mării, prin comerț naval. Avuse grijă să aleagă o familie la urechile cărora nu avea să ajungă vreodată vestea despre existența unui copil sub numele lor. 

  Acum era Lady Farren, singura fiică a conților de Xing, venită în marea capitală pentru a cunoaște mersul lumii și pentru a-și găsi perechea în sezonul ce avea să vină.

  Nu știa dacă fusese vreodată mai recunoscătoare pentru magia pe care o poseda.

  Bine,poate doar de câteva ori.

  A ajutat-o să își schimbe culoarea părului într-un negru închis și să își modifice fizionomia feței după portretele pe care le găsise cotrobăind prin bibliotecă. Domnul Xing era original al rasei Continentului Dragoninilor, căsătorit cu o femeie din Est. De acolo și trăsăturile rar întâlnite ale feței,o combinație între oriental și occidental.
Veniseră pe continent și își cumpărară titlul de Xing, lorzi alor câteva hotare de pământ, pe care mai târziu le schimbară pentru câteva sute de nave.