Jurământul celor uitați

Capitolul 14

  Așezată într-o strană în partea din spate a templului încăpător, Eralyn își ținu gura închisă atât de strâns, încât aproape că maxilarul îi rămase încleștat.
  Templul era un loc frumos, elegant,  construit în întregime din piatră albă. Calcarul acoperea podeaua iar statuii mari, aurite, înălțate de-o parte și alta a încăperii, până la tavanul înalt, înfățișau cei doisprezece zei elementari.
  Două coloane uriașe se întindeau sub tavanul boltit din sticlă, care permitea să pătrundă atât de multa lumină încât pe timpul zilei nu era nevoie de lumânări.

  Eralyn se ridică pentru a privi peste capetele celor dinaintea sa. Saphine era așezată în primul rând alături de părinții ei, un șir de gardieni urmând în spatele lor. Regina Mamă și familia fiicei sale erau pe partea cealaltă a haosului, despărțiți de capetele încoronate de aleea dintre băncile lungi de lemn.

– Stai jos, bombăni Theon, trăgând-o de rochia verde.

  Ea se strâmbă și se așeză. Câțiva oameni se holbau la ea. Purtau rochii și jachete atât de elaborate, încât Eralyn se întreba dacă nu cumva balul se mută în miezul zilei.

  Îl privi cu coada ochiului pe Theon, care purta uniforma oficială a gardienilor și se chinuia să-și păstreze sabia în poală fără prea multă gălăgie.  
  Odată cu începerea festivalului, Theon îi luă locul temporar drept gardianul prințesei, lucru care îl deranja vizibil.

  Nu putea să îl învinovățească. Era un post al naibii de enervant. Deși, nu putea să mintă, ar fi dat orice să îi fi văzut fața lui Markos când primise vestea.

  Zâmbi la imaginea care i se formă în minte și își întoarse atenția la ceremonia religioasă. Marea Preoteasă păși pe platforma de piatră și ridică mâinile deasupra capului. Pliurile robei sale din voal albastru cădeau în jurul ei, iar parul îi era lung și despletit. O stea cu opt colțuri îi era tatuată pe frunte într-o nuanță de albastru ce se asorta cu rochia. Semnul lui Midas, regele zeilor.

– Bun venit tuturor și fie ca binecuvântarea tuturor zeilor să cadă asupra voastră! Glasul ei răsună în încăpere pentru a fi auzită și de cei din cele mai îndepărtate rânduri.

  Eralyn își înăbuși un căscat. Îi respecta pe zei– dacă existau și îi convenea să le ceară ajutorul, dar ceremoniile religioase erau...brutale.

  Trecuseră ani de când asistase la una, iar, în timp ce Marea Preoteasă își coborî brațele și privi mulțimea, se foi în scaunul ei. Urmau rugăciunile obișnuite, apoi cele speciale, ale Luminii, apoi predica, apoi cântecele iar apoi procesiunea zeilor.

– Deja ești agitată, spuse Theon printre dinți, când se aplecă ușor spre ea.

– Mai durează? șopti, iar el o ciupi de braț.

– Astăzi, începu preoteasa, este ziua în care sărbătorim încheierea și începerea marelui ciclu. Astăzi este ziua în care Marea Zeiță Orpheea a dat naștere primei fiice, Eyllwa, Zeița Vieții și a Stelelor și primului fiu, Lumas, Zeul Luminii. Aceeași zi în care urmașa sa binecuvântată de sărutul stelelor, și-a pierdut viața în mâna blestemaților, împreună cu fiul dragonului.

  De la etajul superior, din spatele ei, corul începu să fredoneze un ritm lent. Preoteasa își înălță și mai mult mâinile– dacă asta era măcar posibil, și vorbi, pe o voce ridicată, ce îi dădu fiori pe șina spinării.

– Le mulțumim zeilor pentru binecuvântările pe care ni le-au dăruit, și slăvim prima fiică pentru stelele pe care a fost binevoitoare să ni le ofere.

  Urmării cu privea copii ce intrară în rând pe aleile dintre bănci, cu lămpi în mâna. 

  Festivalul Luminii sărbătorea stelele create de zeița Eyllwa, iar lămpile rotunde, cu lumânări înăuntru reprezentau stelele. În ultima zi a festivalului se trimiteau lampioane pe cer pentru a le reaminti oamenilor de magia luminilor din cer pe care le pierdură cu mult timp în urmă.